Patru mame care au scos o armată din țara cucerită

În 24 mai 2000, exact cu douăzeci de ani în urmă, ultimul soldat israelian părăsea pământul libanez, după aproape douăzeci de ani de prezență în condiții abominabile de pericol continuu. Acești ani au rămas în memoria poporului israelian ca o maladie zadarnică în care mii de tineri și-au pierdut viața.

Iată cum s-a ajuns la această situație. Totul a început cu evenimentele numite „Septembrie negru” din 1970, când conducerea palestiniană în frunte cu Organizaţia de Eliberare a Palestinei a fost alungată din Iordania și s-a stabilit la Beirut. Aceasta a afectat echilibrul etnic, și așa instabil, din Liban, între musulmani șiiți și suniți, creștini, druzi, armeni, etc. Ca urmare în 1975 a izbucnt un război civil. Siria a intervenit ca să pună capăt războiului, pentru că sirienii aveau nevoie de acces la băncile libaneze și mai ales la portul Beirut.

Între timp situația din nordul Israelului s-a înrăutățit. Localitățile de lângă granița cu Libanul erau bombardat aproape zilnic. Au fost și atacuri teroriste. Cea mai gravă acțiune a avut loc în 1978. O bandă de teroriști din Liban au debarcat pe malul mării la sud de Haifa. Au mers până la autostrada care leagă Haifa de Tel Aviv, au oprit un autobuz și au transmis cereri de eliberare a câtorva teroriști închiși în Israel. Imediat s-a dat alarma și autobuzul, care își continua drumul spre Tel Aviv, a fost urmărit de poliție. La intrarea în oraș, în fața centrului comercial „Cinema City” din Glilot autobuzul a fost așteptat de forțe de poliție. După un schimb de focuri, toți teroriștii au fost lichidați, dar din păcate au pierit și mulți dintre călători. Pe locul unde s-a desfășurat lupta s-a ridicat un monument în memoria celor căzuți.

Din întâmplare am fost și eu martor la acest eveniment tragic. În aceeași seară aveam o ședință în apropiere, în vechiul centru al cartierului Ramat Aviv, lângă Universitate. Fără să-mi dau seama, mergeam cu câteva sute de metri înaintea autobuzului. Era în amurg. Când a început ședința, s-au auzit deodată focuri de armă, elicoptere și bombe de iluminare. Am rămas acolo blocați ore întregi.

Israelul a pornit o acțiune militară limitată, Operațiunea Litani, dar ea nu a avut efect. Situația era tot mai gravă. A ajuns la apogeu în vara anului 1981, când în zece zile au fost lansate peste Israel 1250 de rachete. Toate bombardamentele israeliene asupra dispozitivelor formațiunii OLP nu au schimbat situația. Atacurile s-au intensificat în 1982. S-a trecut la atacuri asupra obiective israeliene din străinătate. În 3 aprilie 1982 un diplomat israelian de la ambasada din Paris a fost împușcat de o teroristă. La 3 iunie 1982 a avut loc un atentat în care teroriști palestinieni au încercat să-l ucidă pe ambasadorul Israelului la Londra, Șlomo Argov. El a fost rănit grav și a rămas paralizat pe viață. A doua zi guvernul israelian a hotărât să atace în Liban. În 6 iunie 1982 a început cel de al cincilea război din istoria statului Israel, Mivța Șlom HaGalil (Operațiunea Pace în Galileea).

Operațiunea Pace în Galileea

Acest război a fost diferit de cele dinainte. Au fost cucerite teritorii populate, cu orașe mari și sute de sate, într-o zonă de dealuri și munți, nu în pustiu, ca în războaiele dinainte. Luptele au fost pe teritoriu libanez, însă războiul nu era cu Libanul, ci cu forțele palestiniene și cu cele siriene, care li s-au alăturat după două zile. Trupele siriene se aflau în Beirut și pe o fâșie largă, un culoar până la granița cu Siria, care împărțea Libanul în două de la est la vest.

Trupele israeliene au invadat Libanul. Au fost lupte grele. Unele au rămas adânc gravate în memoria colectivă israeliană. Chiar în prima zi o luptă foarte grea, cu multe victime, a fost cucerirea fortăreței Beaufort o cetate greu accesibilă, construită de cruciați pe un vârf de deal.

Fortăreaţa Beaufort

A doua luptă care s-a săpat adânc în memoria colectivă a fost cea de la Sultan Iaakub, un mare eșec al armatei israeliene. Un regiment de tancuri a fost înconjurat de trupe siriene. Au căzut 20 de soldați, peste 30 au fost răniți și doi au fost luați prizonieri. Echipa unui tanc a dispărut și nu a fost găsită nici până astăzi. Toate încercările de a-i recupera, vii sau morți, au eșuat. Comandantul tancului a fost găsit în 1983, îngropat în cimitirul evreiesc din Damasc.

În 4 aprilie 2019 Vladimir Putin, președintele Federației Ruse, a anunțat că soldați ruși au localizat la Damasc rămășițele soldatului israelian Zecharia Baumel, unul din cei dispăruți acum 37 de ani. Era în ajunul vizitei oficiale a lui Netanyahu la Moscova. Acolo, la ministerul apărării Federației Ruse, steagul a fost coborât și în prezența ministrului apărării Rusiei, el a primit hainele soldatului. După câteva zile rămășițele au ajuns în Israel. Israelul continuă să caute ultimele două trupuri. Rușii au adus zece trupuri de soldați dintr-un cimitir de refugiați palestinieni din Damasc, pentru ca soldatul israelian să fie identificat cu siguranță. După identificare, celelalte trupuri au fost restituite. La această operațiune au participat, în afară de armata rusă, toate ramurile agențiilor de informații secrete din Israel.

Armata Rusă onorează un soldat israelian

Unul din cele opt tancuri acaparate de sirieni la Sultan Iaakub a fost restituit tot de ruși în iunie 2016. Era tancul comandantului adjunct al batalionului. Imediat după capturare tancul a fost adus în Uniunea Sovietică și analizat de specialiști, apoi a fost expus la muzeul de tancuri din Kubinka, lângă Moscova. A rămas acolo 19 ani.

Israelieni la Beirut

Pe parcursul lunii august 1982 cea mai mare parte a zonei metropolitane a capitalei Beirut a fost cucerită. Aeroportul internațional a fost distrus. În aceste lupte au căzut 368 soldați israelieni și peste o mie de luptători palestinieni. Au fost arestați cca. 6.000 de teroriști. Ocuparea orașului s-a finalizat în 16 septembrie, când armata israeliană a intrat în Beirutul de Vest, adică cel musulman. Aproape 15.000 de luptători palestinieni și sirieni și câteva sute de femei și copii au fost evacuați, unii pe mare, alții pe autostrada Beirut-Damasc, controlată de armata israeliană. Centrul logistic și militar al palestinienilor și centrul OLP în frunte cu Yasser Arafat s-au mutat în Tunisia unde au rămas până la semnarea acordurilor de la Oslo și revenirea lor pe teritoriile palestiniene.

La un moment dat armata israeliană a autorizat armata libaneze (creștină) să intre în Beirutul de Vest și în taberele de refugiați palestinieni dimprejur. Urmarea a fost cel mai mare scandal al acestui război, măcelul palestinienilor din taberele de refugiați Sabra și Șatila. Măcelul a fost comis de milițiile creștine, dar au fost învinovățiți israelienii în frunte cu Ministrul apărării, Ariel Șaron. După anchetarea cazului, el a fost nevoit să demisioneze.

Și eu am participat la acest război, ca și la toate celelalte, începând din 1967, de data aceasta nu ca tanchist, ci ca luptător al forţelor de inteligence. Am ajuns până la Beirut și chiar cu 30 km mai departe, în punctul cel mai nordic unde a ajuns armata israeliană, orașul Jbail (cunoscut în antichitate ca Byblos, în ebraică Gval). Este un orășel creștin foarte liberal, un centru turistic, un fel de Monte Carlo al Orientului Mijlociu, aflat pe malul mării. Noi am ajuns acolo în toiul verii și plajele erau aglomerate de parcă nu ar fi fost război. Semăna puțin cu Riviera, sau mai degrabă cu Tel Aviv.

Situația politică

După alegerile din 1977, Israelul era condus de un guvern de dreapta, în frunte cu Menahem Begin. Ministrul apărării era Ariel Șaron, iar comandantul armatei, Rafael Eitan, amândoi oameni de dreapta. Războiul s-a încheiat în 29 septembrie 1982. I-au urmat o serie de scandaluri politice, care au dus la schimbări atât în Israel cât și în Liban. Primul a fost episodul Sabra și Șatila. Apoi Begin și alți miniștri au afirmat că scopul războiului era să se ajungă la 40 km de la linia de armistițiu, pentru ca rachetele katiușa să nu mai atingă teritoriul Israelului. Dar armata israeliană a ajuns la peste 100 km de graniță. Ca urmare, în 1983 Begin a fost nevoit să demisioneze. La alegerile din 1984 el nu a participat și l-a susținut pe Ițhak Șamir. La alegeri cele două partide au fost la egalitate; Peres și Șamir au ocupat funcția de prim ministru prin rotație, Peres fiind primul. (Guvernul actual s-a format pe același model.) În anii 1983-1985 Israelul se confrunta nu numai cu problema libaneză, ci și cu cea mai mare criză financiară din istoria sa, cu o inflație de sute și mii de procente anual. Peres și ministrul de finanțe Aridor au reușit să lichideze această criză în 1985.

În Liban situația politică s-a complicat. Israelul spera că creștinii le vor fi aliați devotați, dar numai o parte dintre ei erau de partea Israelului.

Fâșia de siguranță

Până în 1985 armata israeliană s-a retras din Liban, rămânând doar pe o fâșie de câțiva kilometri de-a lungul graniței, numită „fâșia de siguranță”. Numai că ea s-a dovedit foarte nesigură și în următorii 15 ani au căzut sute de soldați israelieni, mai ales datorită minelor, atât de bine cunoscute soldaților români în Irak și Afganistan.

Ultima dată când un avion israelian de luptă a fost doborât s-a petrecut în 1986. Pilotul a fost salvat de un elicopter israelian, dar navigatorul a fost prins de fracțiunea șiită Amal și de atunci a dispărut. Este Ron Arad.

Cot la cot cu armata israeliană lupta Armata Libanului de Sud, formată în majoritate din creștini. Fracțiunea șiită Hizb Alla (partidul lui Allah, adică Hizbolla) a dus o luptă crâncenă împotriva forțelor israeliene și a Armatei Libanului de Sud.

Mișcarea „Patru mame” și ieșirea din Liban

În anii 90 manifestațiile pentru retragerea din Liban s-au intensificat mai ales după accidentul din 25 februarie 1997, când două elicoptere în drum spre Liban s-au ciocnit și 73 de soldați și-au pierdut viața. Patru mame din nordul Galileei, ai căror fii au servit în Liban, au înființat o mișcare de protest pentru ieșirea armatei din Liban. Ele manifestau zilnic pe la intersecții, apăreau la televiziune. Vestea lor a ajuns și în străinătate. Acțiunile au ajuns la apogeu în 28 februarie 1999, când mii de oameni au au blocat autostrăzile. În aceeași zi a căzut în Liban generalul Erez Gherștein.

Între timp a început campania electorală. Ehud Barak a promis că va scoate armata din Liban – și a fost ales. În calitate de prim ministru el a anunțat retragerea din Liban în iulie 2000. Dar manifestațiile celor patru mame nu au încetat, ba chiar s-au intensificat. Între timp, auzind vestea retragerii iminente, armata creștină aliată din Liban a început să se descompună. Până la urmă retragerea avut loc și mai devreme, ultimul soldat israelian părăsind Libanul în 24 mai 2000. Retragerea s-a făcut în grabă și a fost prost organizată. Armata a lăsat în urmă material de război, dar mai ales i-a părăsit pe aliații creștini, care au rămas la cheremul musulmanilor. Cine a putut, a fugit. Câțiva, în frunte cu generalul Antoine Lahad, au ajuns la Paris, dar majoritatea au plecat cu familiile lor în Israel. Unii au reușit mai târziu să plece în Europa, restul au rămas în Israel. Copiii lor s-au integrat în societatea israeliană.

Mișcarea celor patru mame nu mai există. Cei 18 ani de ședere în Liban au rămas ca o rană în sufletul israelienilor, mai ales că problema libaneză nu s-a încheiat. În iulie 2006 a pornit Al Doilea Război din Liban. Acesta a produs multe pierderi și chiar dacă a adus o oarecare liniște la graniță, toată lumea știe că e o liniște înșelătoare.

În acea perioadă au apărut două grupări teroriste cu care Israelul se confruntă de atunci: Hizbolla din Liban și Hamas din Gaza. Prima este șiită, a doua este sunnită, dar ambele sunt extrem de periculoase și bine instruite și ambele sunt legate de Iran

Oare va avea Israelul vreodată pace și liniște? Cine știe?

Asher Shafrir

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Lucian-Zeev Herșcovici commented on June 11, 2020 Reply

    Articol interesant, important pentru menținerea evenimentelor din acea perioadă în memoria colectivă. Mulțumiri și felicitări autorului.
    De fapt, sechele au rămas până astăzi.
    Adaug că ”Mișcarea celor Patru Mame” (”Arba Imaoth”) a fost inspirată de mișcarea ”Madres de Plaza de Mayo” din Buenos Aires, întemeiată în 1977 de 14 mame ale căror fii dispăruseră în timpul dictaturii. A funcționat mult timp în Argentina, utilizând diferite metode de luptă, printre care demonstrații, dar și întâlniri cu președinții Argentinei, printre care cu Cristina Fernandez Kirchner. În prezent, această mișcare este divizată.
    Alt aspect este legat de tragedia de la Sabra și Șatila. S-a scris mult asupra ei. Poate că, în Israel, din motive politice interne, prea mult. Deși ”Comisia de Anchetă Kahan” a arătat că vinovații erau milițiile creștine, ministrul apărării Ariel Sharon a fost acuzat de public. El nu și-a dat demisia din guvern, ci doar din funcția de ministru al apărării, devenind ministru fără portofoliu. Primul ministru Menachem Begin a demisionat ceva mai târziu, la trei săptămâni după ce a împlinit vârsta de 70 de ani; de fapt, promisese de mai demult că se va retrage la 70 de ani; a intervenit și decesul soției sale Aliza, de care era atașat profund. Îmi amintesc demonstrațiile mari și violente care au avut loc, ciocnirile între demonstranți din ambele tabere (în cadrul uneia a fost ucis Emil Grinzweig, din tabăra ”Shalom Ahșav), luptele politice între partide, depășind orice limită, ajungând la scindarea societății israeliene din cauza intereselor de partid. Alt lucru grav este publicarea unor cărți tendențioase. Anii au trecut, dar conflictele între partide și ambițiile pentru putere au rămas. Ca și cărțile. Unele răstâlmăcite, traduse în diferite limbi, reeditate de edituri tendențioase. Astfel, am văzut (acum un număr de ani) o reeditare tendențioasă a unei traduceri în limba portugheză a unei cărți pe această temă, de Amnon Kapeliuk. Adaptată, reeditată de… Revisao Editora din Brazilia, editură preocupată de negarea Holocaustului, anti-israelism și antisemitism, condusă de Siegfried Castan, autorul cărții negaționiste ”Holocausto judeu o alemano?”. Carte negaționistă scrisă cu talent (nu o carte vulgară), dar de propagandă, autorul știind să folosească orice aspect, exploatând chiar aspecte minore sau prezentând jumătăți de adevăr în mod tendențios, dar inteligent, pentru a convinge cititorul, devenită bestseller (din păcate)! Iată la ce editură a ajuns și o carte despre Sabra și Șatila, scrisă de un ziarist israelian…
    Vă rog să mă scuzați pentru această intervenție.

  • Grosz Eva commented on June 11, 2020 Reply

    O descriere care ne amintește și nouă evenimentele. Mai ales de accidentul dureros al celor două elicoptere și de curajoasa acțiune ale celor patru mame. Mulțumim !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *