Am pus fotografia asta deoparte, cu gând să scriu în Baabel o poveste despre ea. Apoi am uitat. Când am descoperit-o din nou, uitasem ce poveste voiam să scriu. Astăzi am dat din nou peste ea pe când făceam curat în calculator.
Nu-i cunosc pe oamenii din fotografie. Dar cunosc bine de tot casetofonul, scaunele, masa, butelia de voiaj, ceainicul. Cunosc chiar și cortul din fundal. Cel din dreapta imaginii.
Domnul și doamna sunt doi polonezi care ne-au fost vecini de cort în 1983 în camping la Mamaia. Acolo unde le plăcea alor mei să meargă. Unde stăteam în fiecare vară cam două săptămâni până mă bronzam bine și nu-mi mai puteam descâlci părul de la atâta nisip și sare.
Nu știu cum îi cheamă pe cei doi și cred că nici n-am știut vreodată. Dar îi țin minte perfect datorită pozei și pentru că la finalul sejurului lor ne-au vândut tot ce aveau: cort, scaune, masă, saltele, saci de dormit, butelie, ceainic și cești de cafea. Casetofonul nu prea s-au îndurat să-l vândă, dar Tata a negociat cu mare dibăcie și s-au lăsat înduplecați. Ni l-au dat cu o casetă cu muzică poloneză în el. Era un Grundig care a stat apoi ani de zile pe pervazul ferestrei din bucătărie.
Am rămas cu gura căscată când s-au urcat în Fiatul lor vișiniu, ea doar cu o geantă mare, din paie împletite, el cu o șepcuță albă pe care a fluturat-o vesel înainte să pornească motorul. În portbagaj mai aveau doar o geantă de voiaj cu haine. Toate dotările de vacanță le lăsaseră la noi. Iar scena mi s-a părut atunci și comică, în stilul Stan și Bran, dar și tristă. Cum să te desparți de atâtea lucruri elegante, fără teama că n-o să mai găsești niciodată ceva asemănător de cumpărat? Tristă, pentru că noi nu puteam călători la fel de mult și pentru că stăteam ore în șir la coadă pentru 10 litri de benzină în plus.
Abia apoi mi-a explicat Tata că în Polonia nu-i așa rău ca la noi. Că în magazine găsești cam de toate, benzina nu e pe bonuri, dovadă că poți umbla prin Europa cam pe unde te taie capul.
Polonezi întâlneam în fiecare an la Mamaia. Erau prietenoși și veseli și tot timpul aveau câte ceva de vânzare.
Într-un an m-am împrietenit atât de bine cu o fetiță, încât la despărțire am plâns îmbrățișate și am jurat că o să ne scriem. Greu de spus în ce limbă, pentru că eu nu știam decât vreo 10 cuvinte în rusă, deprinse din filmele la care mă uitam pe Odessa TV. Iar engleză încă nu învățam la școală și nici ea nu știa. O chema Malgorzata, avea pistrui și păr roșcat și era de aceeași vârstă cu mine. Ne înțelegeam perfect desenând cu degetul în nisip lucrurile despre care povesteam. Ștergeam apoi cu palma și o luam de la capăt cu poveștile scrise pe plaja toropită de soare. Era plăcut să o ascult cum rostește cuvinte în poloneză și să ghicesc ce vrea să-mi spună urmărindu-i degetul cum lasă dâre în nisip.
Cortul verde polonez a înlocuit în acel an dihania noastră portocalie cu exoschelet de aluminiu, pe care Tata se chinuia să-l monteze măcar o jumătate de zi. Ne-am instalat seara în noua casă de vacanță care avea antreu, două dormitoare și care mirosea a săpun Fa verde. Miros pe care și astăzi îl asociez cu libertatea și cu dorul de ducă. Într-un soi de călătorie fără granițe, fără puncte fixe și fără repere temporale.
Doina Gecse-Borgovan
8 Comments
îți mulțumesc, Crina! 🙂
Ce corelatie subtila in eseu intre doua evenimente aparent disparate: achizitonarea unui cort de vacanta si schitarea unor povesti in nisipul plajii. Ele sunt insa conectate de aceeasi imaginatie necesara ca sa umple conturul abia schitat in nisip al povestirilor sau ca sa descifreze nenumaratele drumuri spre explorari fara limite si fara granite spre “libertate,” drumuri care porneau din cortul cel verde de la Mamaia.
Felicitari pentru minunata evocare a acestor amintiri din copilarie si a semnificatiei lor!
cuvintele dumneavoastră mă bucură mult. Mulțumesc! 🙂
Foarte frumos!
Ce frumos, dar si trist, amintiri despre o epoca ramasa in urma, dar care a lasat schite pe nisip, dar si urme in sufletul Doinei Borgovan, copila de alta data.
Un pic trist și nostalgic, aveți dreptate. Mulțumesc! 🙂
Cînd ” timpul nu se grăbește nicăieri ” visele își iau zborul dintr-o realitate de care ne reamintește peste ani , un miros / sunet / culoare anume . K.I.
ar fi minunat ca timpul să ne nea răgaz. Mulțumesc! 🙂