Pregătind articolul despre evreii din Buhara, i-am telefonat prietenei mele Eti, ca să-i cer permisiunea să-i public fotografia în Baabel https://baabel.ro/2021/02/evreii-din-buhara/ Nu mai vorbiserăm de multă vreme. Mi-a povestit că în vara lui 2019, chiar înainte de începerea pandemiei de coronavirus, ea a făcut o călătorie în Uzbekistan împreună cu ai ei, pentru ca tânăra generație să vadă de unde se trage familia. Am îndemnat-o să-și scrie amintirile și iată rezultatul, în traducerea mea.

În frumoasa Buhara, în orașul meu însorit…

La aterizarea pe aeroportul din Tașkent, capitala Uzbekistanului, am fost cuprinsă de o mare emoție. După ani și ani am reușit să-mi îndeplinesc un vis și să plec cu cele două fiice ale mele, cu ginerii și cu nepoții (de la cea mică, în vârstă de 5 ani și până la cea mai mare, de 24) în căutarea rădăcinilor familiei noastre, a locurilor de unde părinții mei au emigrat în tinerețe.

Am ajuns parcă într-o altă lume. Locuitorii, bărbați și femei cu fizionomii mongole și cu dinți de aur erau îmbrăcați în culori vii. La aeroport ne aștepta un microbuz cu un șofer zâmbitor, care ne-a fost și ghid. El ne-a făcut o primire călduroasă. După un mic tur prin oraș, ne-a dus la hotel. Am intrat în baia elegantă și am deschis robinetul la duș, dar apa caldă împroșca în toate direcțiile. Nu am reușit cu niciun chip să reglez debitul. Am chemat-o pe fiica mea din camera alăturată, dar nici ea nu a avut mai mult succes. Apa curgea mai departe și hohote de râs se revărsau peste tot. Abia când a intervenit nepotul meu Yotam, soldatul, totul s-a aranjat. Ne-am culcat obosiți, dar plini de voie bună.

Dimineața am pornit să facem cu adevărat cunoștință cu orașul Tașkent. Chiar peste drum de hotel am văzut minarete înalte și moschei acoperite de cupole de culoare turcoaz și decorate cu plăci de faianță în diverse culori și modele. Elevi în uniforme se îndreptau spre școală. În bazar am fost întâmpinați de mirosuri puternice și culori vii. Peste tot se vedeau munți de zarzavaturi, fructe, mirodenii, dulciuri și mai ales fructe uscate. În bazarul fierarilor am văzut adevărați artiști care făceau cele mai felurite arabescuri, animale și flori din fier forjat. În alt colț ședeau mai multe bătrâne și croșetau șaluri albe din fire subțiri de lână. Erau întocmai ca cel al mamei mele, fie-i amintirea binecuvântată. Aveam senzația că timpul se oprise în loc

Când ne-am întors obosiți după o zi plină de impresii, în holul hotelului chelnerul ne-a turnat câte un pahar de ceai verde. Nepotul meu Ro’i, care voia să ne îndulcească ceaiul, a luat puțin „zahăr” din borcanul alb de pe masă. Am băut ceaiul, uitându-ne mirați unii la alții și murmurând: „Ce gust ciudat!” Abia după aceea mi-am dat seama că erau de fapt granule de ceară, care arătau de parcă ar fi fost zahăr. La ce ar fi trebuit să slujească? Greu de spus! Dar nu ne-am supărat, am văzut mai degrabă aspectul comic al situației.

Într-o zi am vizitat o mare fabrică de țesut covoare. Covoarele din Uzbekistan sunt cunoscute în lumea întreagă pentru frumusețea lor și modelele lor complicate. Am privit tinerele țesătoare care lucrau cu o viteză și o precizie de necrezut. Nu oricine poate deveni țesătoare de covoare – fetele făcuseră o ucenicie serioasă. În altă parte am văzut cum se produce hârtie din lemn de dud. Am urmărit cu mult interes și munca femeilor care făceau broderiile specific locale, numite Suzani. Degete sprintene creau piese uimitoare într-o mare varietate de culori și modele.

Călătoriile dintr-un oraș în altul le-am făcut cu un tren rapid, ultramodern. Eram în drum spre Buhara. La gară ne-am cumpărat non, faimoasa pâine locală, un fel de lipie, ca să avem pe drum. Dar și în tren se puteau cumpăra merinde – o vânzătoare bătrână, cu o geantă mare, plină de dulciuri, trecea din vagon în vagon, strigând: „gazte, gazte!” Nepoțica mea de cinci ani, Yaheli, se zbenguia și alerga veselă de la un capăt la celălalt al vagonului, în timp ce sora ei mai mare, Hadari, se adâncise într-o carte.

Uzbekistanul se află pe Drumul Mătăsii, care leagă China de Europa, Buhara fiind unul dintre cele mai frumoase orașe ale țării. De-a lungul istoriei, orașul a fost ocupat de mari războinici, cum ar fi Alexandru Macedon, Ginghis Han și Timur Lenk. Influența numeroaselor invazii se vede până astăzi. Marea diversitate a localnicilor e aparentă din trăsăturile lor; se simt influențe din Mongolia, China, Rusia și Afganistan.

În sfârșit am ajuns în frumosul oraș Buhara. El este situat într-o oază. Orașul vechi este încă plin de bazaruri, în trecut fiecare era dedicat câte unui meșteșug. În jurul lor sunt construite medrese (academii religioase sunnite) și alte clădiri impunătoare, decorate cu mozaicuri extraordinare.

În timpul sărbătorii de Sucot am primit o invitație de la Casa Habad, să stăm la ei în suca. Am acceptat cu plăcere. Am fost serviți cu bucate locale autentice. Ne-am înfruptat cu mare plăcere din oșpelo, care era cu adevărat „ca la mama acasă”. A mai fost și samusa, biciak umplut cu dovleac, pâine specială și prăjituri tradiționale.

Într-una din seri ne-am dus să vedem un spectacol de folclor. Dansatoare îmbrăcate în costume tradiționale unduiau în ritmul dairelelor (acolo se numesc doira). Sunetele și melodiile mi-au amintit încă o dată de casa părintească.

Într-una din zile ne-am oprit din drum într-un sat uitat de lume. Peisajul era încântător: cascade, vegetație luxuriantă și în zare un lanț de munți cu vârfurile înzăpezite. Dar cum natura își cerea drepturile, am căutat o toaletă. Am găsit o căsuță dărăpănată ca vai de lume. La ușă stătea o bătrânică. În schimbul unei taxe ne-a dat câteva foi de hârtie igienică – mi s-a părut mai degrabă hârtie abrazivă, șmirglu! A fost și asta o experiență…

Asta e, din păcate excursia s-a terminat, lăsându-ne plini de impresii de neuitat. Oriunde ne-am dus am fost primiți frumos – și trebuie să subliniez că peste 90% din populația Uzbekistanului este formată de musulmani.

Întreaga călătorie a fost foarte emoționantă; pe mine m-au impresionat mai ales noile legături care s-au format în familie, între fetița de cinci ani, sora ei de unsprezece și verii lor adolescenți.

Noaptea am luat avionul de întoarcere și dimineața am aterizat în Israel. Deodată cele două fiice ale mele au dispărut. “Iar cumpărături?” m-am mirat. Dar pe neașteptate au reapărut, aducând baloane cu inscripția “Felicitări”, un buchet de flori și un tort. Am fost surprinsă și mișcată, mi-au dat lacrimile de bucurie. A fost cea mai frumoasă zi de naștere din viața mea.

Esther (Eti) Pinchasi

Traducere din ebraică: Hava Oren