În ultima vreme ne-am plimbat destul de mult prin Asia Centrală, întâi cu Ármin Vámbéry în sec. al XIX-lea, apoi cu Tiberiu Ezri la începutul veacului nostru,  Eu n-aș putea să mă laud că am fost pe acolo, nu știu dacă aș îndrăzni, chiar dacă ar fi posibil, totuși am și eu o oarecare legătură cu Asia Centrală.  Cea mai bună prietenă a mea din Ierusalim, pe nume Eti, este originară din Buhara.  De fapt s-a născut la Ierusalim, părinții ei fiind imigranți din Buhara (azi Uzbekistan).

Evrei în Buhara??  Bineînțeles!  Pe vremuri a fost chiar cea mai mare comunitate din întreaga Asie Centrală.  Vorbeau un dialect al persanei clasice cu unele cuvinte ebraice (la fel cum evreii așkenazi vorbesc idiș – un dialect al limbii germane medievale cu unele cuvinte ebraice).  Începuturile comunității sunt învăluite în mister; după unele păreri, când împăratul persan Cyrus i-a eliberat pe evreii exilați în Babilonia, în 539 î.e.n., unii s-au întors în patrie, alții s-au stabilit în Imperiul Persan, care pe atunci se întindea până în Asia Centrală.  Atestare documentară există din sec. al IV-lea e.n.: în Talmud se povestește că un rabin a călătorit în oaza Merv (azi Turkmenistan) și niște evrei localnici i-au oferit vin kașer.  De secole evreii din Buhara s-au ocupat cu comerțul pe Drumului Mătăsii și cu diverse meșteșuguri (erau țesători, boiangii…), dar ca evrei într-o societate musulmană au avut întotdeauna un statut inferior. 

Starea lor s-a îmbunătățit simțitor sub stăpânirea Rusiei țariste, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea.  De fapt e un paradox: în vreme ce evreii din Rusia însăși erau discriminați și amenințați de pogromuri, în Buhara ei se bucurau de libertatea credinței, unii au devenit oameni de afaceri de succes, și-au trimis copiii la studii și… și-au construit la Ierusalim case elegante „de vacanță”, ca de exemplu casa lui Mașiach Borochoff de pe strada Jaffa.

Unii veneau doar în vizită, alții s-au stabilit la Ierusalim, începând de prin 1880.  Și-au construit chiar un cartier propriu, proiectat de arhitectul Conrad Schick, despre care am mai scris.  La vremea lui era chiar cel mai elegant cartier din oraș, cu străzi largi și cu case mari și frumoase.  După Revoluția Bolșevică, imigrația din Buhara a fost mult mai masivă, au venit oameni simpli, lipsiți de mijloace și s-au așezat tot în Cartierul Buharilor.  Cu timpul acesta a decăzut, fiind ocupat în zilele noastre mai ales de ultra religioși.

Acolo s-a născut prietena mea Eti, fiica unor imigranți din Buhara.  Ea face parte deja din generația nouă, a absorbit cultura israeliană, a făcut armata, a devenit educatoare…  Ne-am cunoscut ca vecine, dar foarte curând ne-am împrietenit, ba chiar ei ne-au adoptat ca membri de familie.  Iată-ne împreună cu fiicele ei, prin anii 1990.

Odată, de ziua ei, Eti ne-a invitat să facem împreună o plimbare prin Cartierul Buharilor.  Din păcate casa părintească nu mai exista, dar îmi amintesc cu câtă mândrie ne-a arătat „Palatul”.  Când l-am văzut noi arăta destul de neîngrijit, dar se vedea că la vremea lui fusese o clădire impunătoare.  „Palatul” a fost construit în primii ani ai sec. XX de un negustor bogat pe nume Yehudayoff, dar multă vreme nu a apucat să se bucure de el, pentru că în 1914 a fost rechiziționat, devenind sediul statului major al armatei otomane.  După ce turcii au fost învinși, în clădire s-a ținut recepția în onoarea generalului Allenby și a armatei britanice învingătoare.  Când evreii din Palestina au înțeles că stăpânirea britanică nu le aduce avantajele pe care se sperau și a început lupta împotriva mandatului britanic, organizația subversivă Etzel și-a stabilit în pivnițele „Palatului” un loc de întâlnire și un depozit secret de arme.  O vreme clădirea a slujit ca orfelinat, iar în zilele noastre ea adăpostește o școală.

A doua casă importantă a cartierului a fost construită de Yosef Davidoff, un mare negustor de textile – se spune că este copia exactă a casei lui din Samarkand, care mai poate fi văzută și astăzi.   

  (Interesant că ferestrele sunt aranjate voit asimetric, pentru că „perfect va fi numai al Treilea Templu”.)  Casa Davidoff a avut o istorie foarte bogată.  Întâi a fost preluată de Agenția Evreiască (Sohnut), servind drept cazare temporară pentru imigranți.  Din 1909 a adăpostit Haghimnasia haivrit, primul liceu laic din oraș (și al doilea din țară), unde a predat Yitzhak Ben-Zvi, (viitorul președinte al statului) și soția sa, Rachel Yanait Ben-Zvi.  În 1928, când liceul a primit o clădire nouă, locul lui a fost luat de o școală de meserii.

Yitzhak Ben-Zvi și Rachel Yanait în 1913.  Cei doi s-au căsătorit în 1918.

În anii 1980 clădirea a fost renovată și înăuntru s-au deschis ateliere de artizanat, unde cei vârstnici practicau meșteșugurile tradiționale și cei din generația mai tânără le învățau, pentru ca ele să fie păstrate.  Se produceau bijuterii tradiționale din argint și broderii.  Acolo a participat și prietena mea Eti, învățând să facă broderie tradițională din Buhara.  Ce păcat că nu am fotografiat atunci creațiile ei!  Dar se pot vedea exemple și pe internet.  În zilele noastre clădirea este frumos restaurată și adăpostește un centru comunitar.

***

Din câte am înțeles, Uzbekistanul este o zonă aridă, așezări omenești există ori în oaze, ori de-a lungul fluviului Sîrdaria, care aduce apa din munții dinspre granița cu China.  Se practică creșterea animalelor și o agricultură destul de limitată, de aceea hrana locală se bazează pe carne (mai ales de oaie) și pe orez; zarzavaturi au puține.  Iată deci două feluri de mâncare pe care le-am învățat de la Eti.  Sunt gustoase, ușor de preparat și ingredientele sunt la îndemâna oricui.

Cantităţi (Pentru două persoane): o ceapă tocată, vreo doi morcovi rași pe răzătoarea cu găuri mari, ½ pahar orez, carne – se poate folosi de orice fel, dar eu de obicei iau piept de pui tăiat cubulețe, sau aripioare . Cel mai important este să ai o cratiţă cu fundul gros şi un capac bun pentru că altfel mâncarea se arde.

Întâi rumenesc carnea în puțin ulei, pe foc mare.  Adaug ceapa și mai prăjesc vreo 10 minute.  Adaug morcovii și mai prăjesc încă câteva minute.  Dacă folosesc un soi de carne care trebuie să fiarbă mai mult timp, adaug puțină apă fierbinte, sare, piper și chimion măcinat și las să fiarbă acoperit, până când se frăgezește carnea.  Dacă folosesc pui, care merge repede, pun imediat orezul cu sare, piper și chimion măcinat, mai prăjesc 1-2 minute, apoi adaug un pahar cu apă fierbinte, acopăr cratița și o las să fiarbă pe foc foarte mic cam 25-30 de minute, fără să amestec.  Dacă pare că vrea să se ardă, se mai pot adăuga câțiva stropi de apă fierbinte, dar mâncarea nu trebuie să aibă sos.  Eu o servesc cu murături sau cu salată.

Cantități (pentru 2 persoane): O ceapă, cam 50 g de carne tocată (eu pun un mic decongelat), o legătură mare de frunze de pătrunjel și eventual mărar, ceapă verde, frunze de coriandru (kuzbara), în total cca 100 g de verdeață (pare o cantitate enormă, dar așa trebuie!!) și ½ pahar orez.  Cel mai important este o cratiță cu fundul gros și cu capac bun, altfel mâncarea se arde.

Pun la prăjit ceapa tocată cu puțin ulei.  Adaug tulpinile tocate de la pătrunjel, mărar, (coriandru) și mai prăjesc.  Adaug carnea tocată și mai prăjesc.  Adaug orezul cu sare și piper și mai prăjesc 1-2 minute.  Adaug apa fierbinte și frunzele tocate, amestec o dată și las să fiarbă acoperit, la foc foarte mic cam 25 – 30 de minute, fără să mai amestec.  Dacă pare că vrea să se ardă, se mai pot adăuga câțiva stropi de apă fierbinte, dar mâncarea nu trebuie să aibă sos.  O servesc cu o salată de zarzavat proaspăt, sau cu salată de sfeclă roșie.

Poftă bună!

Hava Oren