Preambul

Între anii 2003 şi 2010 am participat la  forumul Taclale, despre care am mai amintit în articolul despre reţele de socializare. Participanţii erau români trăitori pe diferite meridiane, în Europa, SUA, Canada şi chiar Australia. Acest grup de discuţii exista pe vremea când nu se inventase Facebook şi se purtau discuţii variate, oamenii se ciondăneau câteodată. Cu timpul,  „taclaliştii” s-au mutat pe Facebook. Mie experienţa respectivă mi-a fost suficientă ca să nu mai particip niciodată la forumuri, dar mai păstrez însemnările de călătorie scrise pentru forumiştii de atunci. Citind articolul despre Andaluzia, publicat de Peter Biro în Baabel, mi-am amintit de propria mea vizită în Andaluzia, din anul 2005, cu păţaniile de rigoare. Am decis să le public în Baabel, în două părţi. Sper să vă încurajeze să ajungeţi prin acele locuri, pe cât de frumoase, pe atât de calde. Dar ţineţi minte că nu există niciun oraş mai frumos decât Madridul. Vă doresc să aveţi ocazia să vă plimbaţi şi să vă bucuraţi de ceea ce oferă Spania.

Primele impresii

Am plecat singură într-o excursie de o săptămână deoarece, din păcate, prietena care urmă să-mi fie tovarăşă de drum, a avut nişte probleme de ultimă oră şi, ca să nu pierd banii deja investiţi, am preferat să plec singură. Drept care am luat zborul, spre Malaga, precum fusese programat. Mi-am închiriat o maşină, folosind Internetul, pentru care am fost nevoită să dau numărul de credit card, după care am primit două confirmări. Am aflat ulterior că Societatea, numită Spania Car Rentals, este doar un broker de Internet pentru închirieri de maşini. În cele din urmă, ajunsă în aeroportul Malaga, am descoperit că nu există o asemenea societate, deci maşina, dar am nevoie de o soluţie pe loc. Aveam prima noapte rezervată la Granada, aflată la distanţa de 150-200 de km de Malaga şi orele după amiezii erau înaintate.

Pe aeroport se învârteau diverşi tipi şi fiecare îşi reprezenta societatea locală de închiriat maşini. Cu unul am stat de vorbă şi deşi aveam unele îndoieli, trebuia să iau o hotărâre rapidă, drept care am hotărât să închiriez o altă maşină la cam acelaşi preţ, alegând din multele oferte de pe aeroport. Astfel iată-mă pe la orele 15.30 la volanul unui Renault Clio, în drum spre Granada, cam 200 km (aşa credeam eu atunci), după ce fusesem sculată de la 2 noaptea, deci destul de obosită.

Am parcurs drumul de coastă, parţial pe autostradă, parţial nu, interesant prin nenumăratele viaducte făcute ca să rezolve în mod elegant trecerea peste nenumăratele văi care despart lanţurile de dealuri care se ridică de-a lungul coastei sudice.
În depărtare se întrezăreau munţii, diverselor Sierre^[i] pe care nu le puteam identifica, erau golaşi, dar cu crestele încărcate de multă zăpadă, rămasă probabil din cauză că iarna îşi lăsase amprentele târzii persistand încă, acolo sus, unde i se putea oferi iernii un loc de cinste. În afară de neaua văzută în zare, restul peisajului se profila cu o vegetaţie minoră, încărcat doar de tufişurile şi iarba galben-verzuie, făcându-te să te gândeşti cât de mult lipsea apa din aceste locuri.

Orăşelele de coastă, ca un făcut, arătau cam la fel.  Privindu-le de departe, se distingeau ciorchini de căsuţe albe cu acoperişuri galben-bejulii, de parcă fuseseră făcute de cineva nevoit să îşi execute comanda de construcţie pe cât de repede, pe atât de monoton, astfel încât locul să poată fi populat repede şi uniform.

Marea, aceeaşi mare de acasă, arăta precum o tavă sinilie (această expresie din cartea lui Calistrat Hogaş, « În munţii Neamţului », îmi revine în minte, de decenii, de câte ori văd o mare calmă, fără o boare de vânt sau o porţiune din cerul lin şi argintiu,
Am străbătut cei aproape 200 de km, am urcat spre Sierra Nevada^[i], munţi de peste 3000 m şi am ajuns pe întuneric, în jurul orei şapte seara la Granada (numele oraşului în seamnă rodie, simbolul oraşului), la pensiunea la care am rezervat camera.

---

^[i] În limba spaniolă , “lanț muntos înzăpezit”

Granada – oraşul cu nume de rodie

          Cele scrise anterior s-au întâmplat ieri, dar azi de dimineaţă am avut biletul comandat prin Internet pentru vizitarea Castelului Roşu şi am plecat spre acest admirabil complex de palate, fortăreţe şi grădini.
          Eram destul de nepregătită în această excursie din lipsă de timp, care a precedat-o, dar petrecând în incinta Alhambrei cca 5-6 ore, aş fi putut s-o fac şi pentru ceva mai mult timp, am rămas de-a dreptul încântată de tot ceea ce am văzut.

Încerc să-mi stabilesc traseul şi să mă informez asupra lucrurilor pe care urmează să le vizitez, dar aici, în ciuda lipsei de informaţii detailate, am rămas de-a dreptul cucerită de frumuseţea arhitecturii maure, a simplităţii exterioare în contrast cu bogăţia şi armonia detaliului interioarelor şi a decoraţiilor făcute cam în secolul al IX lea.

          Alcazar, cea mai veche fortăreaţă, sau Palatul Nasrizilor – sec. XIV, sau grădinile dezgolite în parte din cauza primăverii încă timpurii, în acel început de martie. Grădinile Alhambrei, numite de altfel Generalife, sunt considerate printre cele mai spectaculoase grădini ale lumii. Din păcate, primăvara timpurie nu mi-a permis să mă bucur de bogăţia florală pe care o poţi admira aici şi de aceea cred că sezonul preferat pentru a vizita Granada este o primăvară târzie, sau poate chiar un început de toamnă.

          În timpul vizitei la Alhambra am putut vedea doar câţiva migdali înfloriţi şi multe tufe de mirt sau chiparoşi pitici. Mirosul puternic al tufelor de mirt îl cunoşteam din copilărie, din plimbările nenumărate, făcute în grădiniţa cu plante medicinale a Grădinii Botanice de la Bucureşti. Grădinile Generalife erau înzestrate cu un sistem de irigaţie deosebit de modern pentru perioada în care fuseseră concepute, ale căror imagini le puteţi vedea mai jos:

          Băiatul care ţinea hostelul din Granada era foarte amabil. Partea cea mai senzaţională a fost parcarea la care m-a pus să îmi duc maşina, eu suferind de o uşoară claustrofobie. M-a condus per pedes într-o văgăună de 3 etaje cu un spaţiu în urcare, astfel că maşina de-abia intra înăuntru şi parcarea am reuşit-o doar cu ajutorul lui, apropiindu-mă în repetate rânduri la 1-2 cm de coloanele de piatră sau de maşinile alăturate. Singură nu aş fi îndrăznit s-o fac, dar neavând încotro mi-am stăpânit toate temerile. De altfel, m-a ajutat şi la plecare unde a fost şi mai rău, căci urcuşul în timpul manevrelor s-a transformat, natural, în coborâş.
          Alte câteva impresii rapide de pe străzi sunt multitudinea de copilaşi, nu ţin minte să fi văzut în nici un alt oraş european vizitat în ultimi ani, atâţia copii, atât de frumuşei şi de arătoşi şi atât bine îmbrăcaţi. Fetiţe nespus de frumoase! În plus, dacă cineva vrea să vadă Orientul, poate veni aici, la Granada. Va găsi aceleaşi bazaruri ca la Ierusalim, Nazareth, aceleaşi obiecte, farfurii pictate de ceramică, obiecte din piele, sculpturi în lemn sau tobe acoperite cu piele, boarfe colorate, bijuterii de doi bani şi tot ce şi-ar putea cineva imagina ca făcând parte din specificul colorat al unor pieţe sau târguri orientale.
          Aseară am fost în nişte cuevas (pivniţe sau grote), la un spectacol de flamenco. A fost însă foarte slăbuţ, gălăgios până la nebunie, monoton, pentru că dansau doar câte unul, şi în plus pentru spectatori erau puse scaune unde nu numai că te alegeai cu o durere de spate, dar pentru mine era chiar greu să intru în perimetrul scaunului. Şi nu eram vizitatoarea cea mai grasă!
          Dar ce a fost muuuuult mai plăcut, a fost întâlnirea în sala de spectacol cu un grup de excursionişti olandezi. Un domn care a intrat cu mine în vorbă le traducea celorlalţi tot ce discutăm între noi. Nevastă-sa m-a îmbrăţişat la două minute după ce ne-am cunoscut şi în pauzele muzicii de flamenco mai discutam de toate pentru toţi. Până la urmă s-a lăsat cu o invitaţie la Rotterdam. Mă rog…
          Azi dimineaţă am făcut o plimbare într-un cartier, arăbesc vechi  de pe vremuri, astăzi locuit nu ştiu încă de cine, cu străduţe pe care majoritatea maşinilor nu ar fi putut intra. Am urcat cu un autobuz pitic până la “mirador” – un punto de observación -, aţi ghicit se putea de acolo, de sus, vedea Alhambra. Şi între căsuţele albe şi gardurile lor de metal, nu era nici un sufleţel, ora 10 de la mañana; m-am gândit o clipă dacă merită să mă dau jos din bus sau mai bine mă întorc la civilizaţie. Până la urmă am coborât  totuşi, indreptându-ma spre biserica San Nicolas, din păcate, tot închisă. Trebuia să ajung pe o străduţă care mă cobora înapoi, către Los baños árabes, în lungul râului Darro care înconjoară în partea de jos şi fortăreaţa Alhambra. Harta, deşi una cadou de la hotel, era înzestrată cu numele tuturor străduţelor sau aproape ale tuturor. Dar nu îmi găseam exact sensul şi nefiind ţipenie m-am adresat celui care reprezenta primăria Granadei, Ayuntamento de Granada, adică curăţătorului de străzi, pe españąola mea studiată de demult şi actualizată în semestrul trecut la universitate. M-am descurcat relativ bine, vorbind într-o formă generică, care folosea verbele la prezent sau infinitiv, căci alte timpuri îmi erau încă necunoscute. Trăiască telenovelele.  
          În fine totul a fost în cele din urmă simpatico. M-au impresionat priveliştea şi liniştea acelor locuri aproape neumblate, locuite de oameni nevăzuţi, care nu prea deschideau nici ferestrele, poate pentru că cele care existau nu dădeau spre stradă. Există acolo, spune ghidul, nişte grădini nemaipomenite, între garduri, ascunse de ochii privitorilor, se numesc carmenes, deci şi eu le-am văzut doar cu ochii minţii.
Câţiva migdali înfloriţi sub Alhambra îmi aduceau aminte de acasă, adică de Israel, acum e anotimpul lor, se numesc în ebraică șkedia.

Ultima poveste: înainte de plecarea la hotel (pentru a treia noapte la Granada, m-am mutat la un hotel normal). Recepţionera, o fată de culoare, foarte isteaţă şi drăguţă, era din Columbia.

          Pe scurt, înarmată cu harta şi folosind-o permanent, printre străduţele strâmte şi necunoscute ale oraşului acesta extrem de interesant în care târguri comerciale şi cartiere cu aer medieval sunt încorporate de metropola cea nouă, dar mai ales nevoită fiind a face o schimbare rapidă a ochelarilor între capul jos, citeşte harta şi capul sus, citeşte numele străzii, ca să nu mai vorbim şi de cei de soare pe care îi mai scoteam şi puneam printre cei de citit, mi-am mai petrecut încă o zi de vacanţă la Granada.
În catedrala Granadei, destul de greoaie şi apăsătoare, avea loc seara la 20.30, un concert de muzică, sper de orgă şi mă voi duce să-l ascult.
Mâine plec la Cordova, un weekend plăcut!

          În final totul a fost interesant, deşi începusem să simt o căldură, pe care perioada următoare o va transforma în caniculă. Priveliştea şi liniştea acelor locuri este apăsătoare, străzile sunt aproape neumblate şi casele, cel puţin aparent, la fel de singuratice.

          Vreau să atrag atenţia celor care mă vor înţelege bine, iar cei care nu o vor face, poate vor înţelege peste câţiva ani… la o altă dată viitoare. Am avut toată viaţa o vedere foarte bună, dar de un an-un an şi jumătate folosesc ochelari de citit. La distanţă încă văd foarte bine. Asta e prima excursie în care sunt nevoită să mă folosesc de ochelari la descifrarea hărţilor. O senzaţie puţin neplăcută, poate de înfrângere, poate de punctare a timpulu, care trece, ştiţi voi, sau mai bine zis nu ştiţi, şi de asta vă şi scriu ca să vă atenţionez.

          Nu uitaţi, bucuraţi-vă de fiecare moment care trece, de tot ce vă este drag, de lucrurile cele mai banale, opriţi-vă o clipă din goana timpului şi inspiraţi adânc, pentru că fiecare, pe unde vă aflaţi, aveți micile sau marile voastre bucurii. E mare lucru să le aveţi, să fiţi conştienţi de ele şi să nu cădeţi în melancolia lucrurilor care uneori nu merg. Vor merge, trebuie să credeţi în asta, aşa vă veţi face curaj şi veţi merge înainte şi nu vă veţi da bătuţi de micile neplăceri.
          Mai e şi altceva… În fiecare zi (săptămână, lună) mă uit la ridurile care apar şi la firele de păr alb care se înmulţesc… ăsta e drumul fără întoarcere, care mă face să alerg contra curentului, să vreau să fiu “studentă”, cel puţin să pot să visez încă la o lume ideală, s-o resping din toate puterile pe cea a adulţilor, cu realităţile ei stresante, uneori neplăcute… şi să nu trebuiască încă să admit că într-o zi mă voi schimba şi eu, voi deveni ca ei, chiar voi accepta ca banul să fie mai presus ca orice, fără să mă mai revolt. Atunci voi fi îmbătrânit cu adevărat. Ah, filozofie de doi bani… în orele petrecute în maşină.

Cordoba

          Păţaniile continuă!
          Am plecat spre Cordoba şi pot să vă spun că ordinea oraşelor vizitate, cu maşina închiriată la aeroportul din Malaga am fost fixat-o întâmplător, dar am păstrat o ordine logică a poziţiei lor în Sudul Spaniei. Întâi am trecut prin Granada, apoi prin Cordoba și Sevilla, a urmat Ronda şi, în trecere, în ultima zi, am vizitat şi Gibraltarul, teritoriu britanic.

          Astfel s-a potrivit ca vizita oraşelor să fie de la cel mai vechi, la cel mai modern. Granada e oraşul mai mic, mai tradiţional, în care lumea apusă a maurilor, a construcţiilor păstrate intact de timp şi climă, a tradiţiilor din « epoca de aur » a stăpânirii arabe asupra Peninsulei Iberice, nu s-a schimbat prea mult. Şi oraşul nou păstrează, cu sau fără intenţie “guvernamentală”, atmosfera trecutului.

Cordoba închide între zidurile fostului oraş vechi, trecutul cartierului Juderia, locul unde mulţi evrei îşi petrecuseră traiul până la expulzarea lor finală în 1492 – cu excepţia celor care au acceptat convertirea la catolicism (numiţi maranos). Prezentul Cordobei se poate vedea mai ales în afara zidurilor, spre margini, acolo unde clădiri şi şosele largi, spaţioase, încearcă să folosească cât mai util spaţiul citadin pentru a face faţă demografiei care îşi spune aici cuvântul.

          La Cordoba am făcut cunoştinţă cu unul din vestitele râuri despre care am învăţat la geografie, Guadalquivir, cu numele său somptuos şi întâlnirea pe viu mi-a produs o emoţie existenţială.

          Cel mai măreţ și mai cunoscut edificiu turistic este Mezquita[iii], o fostă moschee începută între sec. VIII-X. Construcţia a fost continuată, dar clădirea a devenit o catedrală creştină, ceea ca a rămas până azi. Complexul acestei cădiri este uriaş, are zeci de coloane cu arcuri ogivale duble, ale căror terminaţii sunt făcute cu pietre colorate în brun şi galben, culori pe care le întâlneşti la tot pasul în acest oraş, de la ansamblul pe care îl expun garniturile caselor şi până la cele ale serviciilor de masă de la restaurant. Atmosfera acestui oraş are nuanţele de galben şi maro îmbinate într-un stil definitoriu, care te duc cu gândul la Mezquita.

Plimbându-mă în oraşul vechi am nimerit să trec pe lângă statuia, modestă de altfel, a lui Maimonide^[iv].

În faţa Mezquitei se afla o frumoasă huerto de naranjos, o livadă de portocali, cred că sunt sălbatici, nealtoiți, dar aspectul lor aliniat îţi dă senzaţia că te-ai afla în Paradis.

          Vreau să vă dezvălui şi câteva chestii nostime. Spaniolii nu obişnuiesc să scrie prea des numele străzilor la capătul lor, unde te aştepţi să fie scrise. Dacă eşti pe propriile picioare şi cauţi o stradă după hartă, mai trecă-meargă, dar e mult mai rău atunci când eşti pe “picioarele” maşinii. Mai puţin important desigur, dar bine de ştiut, se pare că roşul de la stopuri e doar o recomandare nu numai pentru pietoni, dar şi pentru maşini. De câteva ori se făcuse roşu, chiar la intersecţiile unor drumuri principale, dar în jurul meu maşinile continuau să treacă. Prima oară am trecut şi eu, crezând, în naivitatea mea orientală că o fi fost stricat semnalizatorul.

Am vizitat în drumul meu două restaurante recomandate de Michelin şi la amândouă am mâncat două feluri excepţionale:

– Mousse de asparagus cu spanac (făcut ca o pastă)
– Escalop de viţel cu sos de migdale
Acestea s-au consumat desigur, alături de un pahar de vino tinto , costul lor fiind derizoriu.

       (Va urma)

---

^[i] În limba spaniolă, lanț muntos .

[ii] În limba spaniolă, “lanț muntos înzăpezit”

[iii] În limba arabă, moschee.

^[iv] Maimonide s-a născut la Cordoba în anul 1138. Andaluzia fiind atunci sub dominaţia dinastiei berbere musulmană, Almoravid, în timpul căreia unii consideră că s-ar fi sfârşit perioada de aur a culturii iudaice în Peninsulă Iberică. Tatăl său, Maimon ben Joseph, a fost un dayan spaniol (judecător după tradiţia evreiască). Pe linie paternă, familia lui descinde direct de la Shimon ben Judah ha-Nasi, avându-l ca ascendent pe regele David (din Wikipedia).

Veronica Rozenberg