Jacob Sadé (1925 – 2020) a fost nu numai un renumit medic ORL-ist și profesor la Facultatea de Medicină din Tel Aviv, ci și o rudă îndepărtată.  Vizitând-o recent pe văduva lui, am aflat cu surprindere că a fost și scriitor.  În anul 2019 a publicat un volum de povestiri autobiografice.  Mi-au plăcut atât de mult, încât m-am apucat să le traduc.

***

Ideea de a organiza o vânătoare de mistreți în mlaștinile din valea Hula, în primăvara anului 1954, a fost a mea, sub influența cărților citite în copilărie despre vânătorii din Africa și din stepele Rusiei.  Altora nu le prea stătea gândul la vânătoare; nici eu nu vânasem în viața mea decât fructe coapte de avocado din vârful pomului, cu o pușcă de 0,22, încercând să nimeresc codița, fără a atinge fructul.

Eram patru medici tineri.  Cu chiu-cu vai ne-au dat câteva zile de concediu, după ce vreo șase luni munciserăm pe brânci, dimineața, seara, noaptea, uneori chiar șapte zile pe săptămână, la secția de interne a spitalului Tel Hașomer.  Ne-am înghesuit tuspatru ca sardelele în rabla de „Henry J” a fratelui lui Oleș.  Mati, bulgăroaica, ocupa ea singură aproape toată bancheta din spate, abia lăsând loc lui Jaapie, olandezul, (poreclit Geppetto, din cauza părului său creț); în față stătea Oleș, care conducea, și cu mine.

Ne-am luat ceva merinde de drum și mai ales pușca Abu Hamsa, cea cu cinci cartușe în magazie (hamsa în arabă = cinci).  Mașina, care părea cam de vârsta noastră, se târa pe drumurile desfundate rămase din perioada mandatului, cam 50% asfalt, restul gropi și pietre.  Drumurile erau atât de înguste, încât atunci când se întâlneau două mașini față în față, șoferul mai politicos trăgea la o parte, uneori chiar cobora de pe carosabil, ca să-i facă loc celuilalt.

Galileea era liniștită și foarte puțin populată.  Ici-colo, pe coastele dealurilor se vedeau sate izolate, adormite.  Prin vegetația sălbatică erau pitite case arăbești, moschei; uneori apăreau acoperișurile de țiglă roșie ale unei așezări evreiești.  Încă de departe puteam ghici după norul de praf că se apropie o mașină, dar uneori norul de praf era stârnit doar de o turmă de capre, păzită de un băiețandru.  Drumul trecea printre pajiști smălțate cu flori.  În jurul nostru era o adevărată simfonie de culori, într-o uriașă sală de concerte cu tavanul albastru; stalul era plin de margarete, albăstrele, anemone și maci, ca niște nasturi roșii.  Din când în când câte un porc spinos ne tăia drumul, grăbit, sau o familie de potârnichi gălăgioase, care zburătăceau, speriate, pe drum, îl obligau pe Oleș să frâneze brusc, zgâlțâindu-ne.

Pe la apusul soarelui, norul de praf care era mașina noastră a urcat pe Muntele Beatitudinilor, în nordul Mării Galileei, până la mănăstirea de pe culme.  Am ieșit din mașina incomodă și ne-am așezat pe treptele din fața porții.  Eram obosiți de drumul lung și arătam ca niște oameni sărmani, adepți ai lui Iisus, veniți să-i asculte predica.

Un călugăr într-o rasă cafenie, încins cu o frânghie și încălțat cu sandale de piele, ne-a ieșit în întâmpinare.  L-am întrebat dacă am putea înnopta în căminul de pe lângă mănăstire și el ne-a primit cu bucurie, oricum toate camerele erau libere – cu toate că era considerată un loc sfânt, mănăstirea nu figura aproape deloc în programul pelerinilor.  Așadar ne aflam la momentul potrivit într-un loc tocmai bun pentru punga noastră modestă de medici începători, iar locul liniștit se potrivea de minune unor călători obosiți ca noi.

A doua zi de dimineață, pe masa lungă de lemn din refectoriul mănăstirii am găsit felii de pâine neagră, măsline, dulceață de smochine și ceai îndulcit.  După ce am terminat micul dejun, ne-am luat rămas bun de la călugări cu vorbe de mulțumire, ne-am înghesuit din nou în mașină și Oleș ne-a dus mai departe pe drumul plin de gropi până la Roș Pina, la stația de cercetare a legendarului Dr. Gideon Mer[1].  Ne simțeam ca niște pelerini veniți la un guru venerat.

Toți patru eram studenții doctorului Sheba[2], directorul spitalului Tel Hașomer.  În camera lui trona un portret înrămat al lui Albert Schweitzer, singurul medic care i-a tratat pe băștinașii din Gabon, în Africa Franceză, la începutul secolului XX și a primit Premiul Nobel, un simbol și un exemplu de generozitate umană, cu care Dr. Sheba se identifica.  Și Dr. Sheba, și Dr. Mer, amândoi medici importanți ai vremii, se considerau ca un fel de Albert Schweitzer israelieni.

Dr. Mer era prieten cu tatăl meu și la fel ca acesta a plecat din Lituania să studieze medicina în Germania.  În mica sa stație de cercetare s-a dedicat cu trup și suflet luptei împotriva țânțarului anofel, dușmanul sionismului, cel care i-a infectat pe primii coloniști evrei cu malarie, o boală gravă care a făcut milioane de victime în toate colțurile lumii.  Dr. Mer ne-a întâmpinat cu bucurie, doar nu în fiecare zi îl vizitau patru medici tineri, admiratori entuziaști, cărora le putea ține o conferință de câteva ore despre țânțari și despre malarie.  Era un malariolog de renume, în vârstă de vreo șaizeci de ani; aveam senzația că ne aflăm chiar în prezența marelui Albert Schweitzer, în cabinetul lui din Africa.

Dr. Mer s-a lansat într-o prelegere interminabilă despre parazitul malariei și despre particularitățile ciclului său evolutiv și când și-a terminat expunerea savantă, s-a scărpinat pe frunte încurcat, și în lipsa unui alt subiect de discuție, ne-a întrebat:

– De când sunteți pe drum?  Și unde ați înnoptat?

– La mănăstirea de pe Muntele Beatitudinilor, i-am răspuns cu toții în cor.

– Oho, mănăstirea e aproape de Iordan!  Desigur că noaptea v-au înțepat țânțarii și se prea poate să faceți malarie, spuse Dr. Mer pe un ton hotărât.  Bineînțeles că la noi mlaștinile sunt pulverizate cu insecticide, dar țânțarii vin de dincolo de Iordan, nu e departe și nimeni nu le cere viză.  Așa e, nu prea cred eu că scăpați de malarie.  Norocul vostru că ați trecut pe la mine.  Am destule tablete de chinină pentru voi toți, dar e important să le luați în mod regulat, câte una în fiecare dimineață, la micul dejun, timp de șase zile consecutive.

Dr. Mer a numărat câte șase tablete pentru fiecare, le-a pus în săculețe de hârtie și ni le-a întins.

Când Oleș a pornit mai departe spre nord, spre lacul Hula, în mașină domnea o tăcere grea.  Ne urmărea gândul la malarie.  Pe neașteptate Jaapie a izbucnit în hohote de râs, a deschis geamul și a azvârlit cât colo săculețul cu tabletele de chinină.  Era un gest pe care l-ar fi putut face doar un tânăr cuprins de sentimentul nemuririi, convins pe deplin că viața, lumea și viitorul îi aparțin și nimic nu-i poate sta în cale.  Imediat s-au deschis și celelalte geamuri și săculețele de hârtie au zburat afară unul după altul, cu strigăte de „La naiba cu malaria!”  Doar unul tăcea, singuratic și disciplinat, pradă îndoielilor.  Puțin cam stânjenit în fața colegilor mei curajoși, am păstrat tabletele în buzunar și am luat câte una în fiecare dimineață timp de șase zile, așa cum îi șade bine unui băiat de treabă, născut la Berlin.

Am ajuns la lacul Hula.  Nimeni încă nu visa că în viitor mlaștinile din jur vor fi asanate și lacul va dispărea aproape complet.  Am coborât din mașină și ne-am bălăcit, desculți, prin noroiul de pe mal, însoțiți de la distanță de rațe sălbatice pestrițe, lișițe negre, cormorani cu gâtul și ciocul lung și pelicani greoi, care mișunau pe suprafața apei, dar de fiecare dată când încercam să ne apropiem, se ridicau în aer, speriați.  Mistreți nu am vânat.  Am văzut de departe o scroafă care fugea, urmată de purceii ei.  Spre norocul ei (și poate și al nostru) nu aveam experiență, nu știam că mistreții trebuie pândiți noaptea, nu fugăriți în timpul zilei.  Totuși nu ne-am întors chiar cu mâna goală: Oleș a împușcat o rață sălbatică, Mati încă două și la întoarcere am pregătit din toate trei un adevărat ospăț vânătoresc în curtea din spate a spitalului.  A fost prima și ultima vânătoare la care am participat.

Și malaria?  În ciuda tuturor avertismentelor și instrucțiunilor marelui specialist, niciunul dintre tinerii vânători care au aruncat pe geam tabletele de chinină nu s-a îmbolnăvit de malarie.  Adică niciunul… în afară de mine, singurul care a luat tabletele în fiecare dimineață, timp de șase zile!  Pesemne că parazitul care m-a infectat era mare amator de chinină și știa că excepția întărește regula.  Așadar, cu vreo patru luni după expediția noastră de vânătoare în savanele din valea Hula, când rutina se instalase din nou, făcându-ne să uităm plăcerea și aventurile, am făcut febră.  După câteva zile febra a urcat la 40 de grade, cu frisoane și dureri de cap.  Bineînțeles că eu, băiatul disciplinat care luase întreaga doză de chinină, nici nu visam că febra ar fi avut vreo legătură cu malaria.  Jumătate din medicii spitalului mi-au sărit în ajutor, încercând să înțeleagă ce aveam; Dr. Sheba susținea că e meningită.  Tocmai se pregătea să-mi facă o puncție lombară, foarte dureroasă, când, spre norocul meu, a venit să mă vadă Dr. Pade, proaspăt întors din concediu. 

– O clipă! O clipă!

Mi-a luat o picătură de sânge, a pus-o la microscop și i-a chemat pe toți ceilalți medici.

– Vedeți? a exclamat el triumfător.  Așa arată parazitul malariei, Plasmodium falciparum!

---

[1] Gideon Mer (1894-1961) a condus Stația de Cercetare a Malariei din Roș Pina, sub auspiciile Universității Ebraice din Ierusalim.  Studiile lui au ajutat la eradicarea malariei în Israel.

[2] Haim Sheba (1908-1971), originar din Frasin, Bucovina, a fost Șeful Serviciului Sanitar al Armatei în Războiul de Independență.  A fost printre întemeietorii facultăților de medicină de la Ierusalim, Tel Aviv și Haifa, profesor universitar și directorul spitalului Tel Hașomer, care astăzi îi poartă numele.

Traducere din limba ebraică Hava Oren