Cred că de Anul Nou aproape fiecare dintre noi și-a făcut cel puțin odată promisiuni, eventual chiar un program pe care-l va realiza cu strictețe. Promisiunile sunt cele mai diferite: de la a face ordine între cărți, între hârtii, a arunca obiectele inutile din casă, de a face gimnastică în fiecare dimineață sau… de a slăbi printr-o cură drastică. Care dintre aceste promisiuni sunt respectate este o altă poveste, adevărul este că la sfârșitul anului puțini dintre noi fac un bilanț. Ce rost are, vine un nou an, cu promisiuni noi.

Lista mea este foarte mare și crește în fiecare an. Dar, în mod ciudat, uneori mă apuc să fac câte ceva care nu figurează în nicio listă și, fiindcă nu am fost obligată, o fac cu plăcere. De ani de zile micul meu cerc de prieteni vine la mine de Revelion (de Crăciun megem la o altă prietenă, creștină, de altfel tot colaboratoare la Baabel). Masa de Revelion este mai solemnă decât alte mese, scot serviciul pe care l-am căpătat în urmă cu 60 de ani, la căsătorie, și – uimitor –  este aproape complet pahare frumoase, mai multe rânduri. Tacâmurile sunt din inox, dar sunt mai bune ca cele de argint, nu se înnegresc, nu trebuie să le cureți, îmi explica soacra mea care o lună după ce ne-am căsătorit și-a vândut serviciul de 24 de tacâmuri de argint. În sfârșit…

Tacâmurile de inox pentru musafiri nu se află în bucătărie, ci într-unul din cele două sertare de la un corp de bibliotecă din dormitor, așa că după Revelion, după ce au fost spălate, le-am dus la loc. Și atunci ochii mi s-au oprit la cel de-al doilea sertar. Știam că este plin de tot felul de nimicuri și mi-a venit ideea: ce-ar fi să fac ordine în acest sertar care niciodată nu a figurat printre promisiunile mele. Pur și simplu îl uitasem.

Zis și făcut. Am găsit creioane colorate și acuarele, pixuri, chiar și o peniță și un toc, echer, riglă, compas, ace cu gămălie, ceară pe care o puteai folosi pentru scrisori, facturi și foi de garanții vechi, un stick de memorie, lucruri strânse de când am cumpărat biblioteca, în 1977. Dar ceea ce mi-a făcut plăcere și mi-a trezit tot felul de amintiri a fost teancul de cărți de vizită pe care l-am descoperit. Precizez că mai am încă două colecții de cărți de vizită. Nu le-am aruncat, fiindcă mă gândeam că odată și odată aș putea avea nevoie de ele, o adresă, un număr de telefon, o adresă de email. Cele câteva sute de cărți de vizită datează de după 1990, când lumea s-a deschis şi pentru mine atât personal, cât și profesional. Teoretic, nu ar fi trebuit să fie așa. Lucram la Agerpres, la una dintre redacțiile care se ocupau de știrile externe, cu marele privilegiu de a avea acces la agenții de presă și publicații din străinătate. Aveam colegi care erau trimiși peste hotare, până când unul dintre ei a decis să ”aleagă libertatea”. Aveam chiar corespondenți în străinătate. Aceștia erau aleși după anumite criterii pe care eu nu le îndeplineam. Dar după 1990 oricare dintre noi, considerat capabil să acopere un eveniment internațional, să ia un interviu, să se ocupe de o zonă geografică pe care să o viziteze, era liber s-o facă. Și eu m-am bucurat de mai multe ori de acest privilegiu atât la Agerpres, cât și după aceea, la Curierul Național, unde am lucrat nouă ani și chiar şi la locul actual de muncă, deși mult mai rar.

În numerele următoare ale revistei noastre vreau să povestesc despre o serie de întâmplări inspirate de aceste cărți de vizită, întâmplări destul de interesante, cel puțin pentru mine, poate într-o ordine cronologică. Acum însă am luat din teancul din sertar două cartonașe. Nu au nicio legătură între ele, doar marchează niște momente din viața mea, ”Proprietarii” lor sunt oameni cunoscuți, sunt în viață și cred că nu se vor supăra dacă vorbesc despre ei, mai ales că pe unul l-am ”exploatat” înainte de a-l cunoaște personal și mi-a fost de un real ajutor. Cartea de vizită îi aparține lui Zoltán Tibori Szabó, pe vremea când era corespondentul ziarului budapestan Népszabadság, una dintre cele mai bune publicații din Ungaria atât înainte, cât și după 1990. (Era prea bună pentru guvernul Fidesz care a reușit până la urmă să o desființeze).

Zoli scria despre evenimentele din Ungaria. Fiind la Cluj, pleca des la Budapesta și opiniile lui despre ceea ce se întâmpla acolo erau asemănătoare cu ale mele. Era zona mea de interes și articolele lui erau o confirmare a felului în care abordam problemele și situația din Ungaria. Când l-am cunoscut personal, la o conferință de presă la Ambasada Ungariei de la București, i-am mărturisit că ”furam” idei din articolele lui. Nu s-a supărat. Mi-a părut rău când a renunțat la postul de corespondent, abia mai târziu am aflat că s-a orientat către un alt domeniu, istoria evreilor din Transilvania, care până la urmă a ajuns și în sfera mea de interes. Am avut de multe ori prilejul să-i ascult prelegerile și folosesc adesea volumele la care a fost coautor despre Holocaustul din Ungaria și din Transilvania de nord.

Cealaltă carte de vizită pe care am ales-o aparține E.S. Luca Niculescu, ambasadorul României în Franța, și dânsul fost coleg de breaslă, de fapt așa ne-am cunoscut. Păstrez cea mai frumoasă amintire despre întâlnirea pe care am avut-o cu el la Paris la Ambasadă unde a organizat o mare masă de Oneg Șabat. În imensa sufragerie a Ambasadei, o clădire istorică, un adevărat palat, s-au aprins lumânările Menorei, rabinul din cartier, invitat la Ambasadă, a rostit rugăciunile de vineri seara și s-au auzit cântecele tradiționale cântate de copii români și francezi.

Acest eveniment a fost prilejuit de vizita unui grup de elevi de la Școala Lauder din București, care urmau cursurile de diplomație, iar odată sau de două ori pe an se deplasau fie la ambasade din străinătate, fie la sediul unor organizații internaționale ca UE, Consiliul Europei, UNESCO. Eu am fost invitată de către președintele Fundației Lauder, Tova BenNun Cherbis, să însoțesc grupul. Pe lângă noi, invitații domnului ambasador au fost membrii Comunității evreiești din cartierul unde se găsea Ambasada, în primul rând tinerii și câțiva evrei români care trăiau în Franța și promovau relațiile româno-franceze pe linie evreiască. Totul s-a desfășurat într-o atmosferă caldă, copiii s-au împrietenit. Paradoxal, limba de conversație a fost… engleza. Oare „unde-i neaua de mai an?”, când tot românul vorbea franceza? Felurile servite au fost cașer, dar la Paris nu este greu să respecți tradiția, când se găsesc sute de magazine cu astfel de produse. Această masă de Oneg Șabat, evocată de bucățica de carton, a fost un moment mai puțin obișnuit în viața unei ambasade…

Cum noi, redactorii de la Baabel, am ajuns la concluzia că articolele prea lungi nu sunt agreate de citiori, în alte numere ale revistei voi mai scrie despre amintirile pe care mi le trezesc alte cărți de vizită, aflate în alte sertare și rafturi.

Eva Galambos: