Când mi-am luat un an sabatic la Institutul Weizmann, în 1967, mi-am jurat că nu voi permite nimănui să-mi întrerupă munca de cercetare.  La institut îmi petreceam cea mai mare parte a timpului experimentând pe broaște.  Dar pe prietenul meu Pinye Amir, guvernatorul militar, nu l-am putut refuza, când m-a rugat să-l consult pe șeicul Abu Rahman. L-am programat pe șeic pentru luni dimineața la ora 9, în cabinetul tatălui meu, dr. Nachum Sadovsky, și el medic ORL la Tel Aviv.

Lunea aceea a început într-un mod destul de neașteptat. În zori, la ora 5, a sunat telefonul.

– Alo, dr. Sadé?

– Da, am răspuns, încercând să mă trezesc.

– Vorbește secretarul șeicului Abu Rahman. Șeicul e programat la ora 9.  Noi vom sosi la timp, dar am sunat ca să fiu sigur că nici dv. nu veți întârzia.

Am zâmbit.

– Bineînțeles!

Am luat notă că șeicul este o persoană importantă și mi s-a dat de înțeles să mă port ca atare.

În drum spre Tel Aviv s-a pornit un potop, abia se vedea șoseaua prin parbriz.  Am parcat mașina într-o băltoacă și un autobuz care trecea alături m-a împroșcat cu apă murdară.  Adăpostit sub umbrelă, am ajuns totuși la timp.

Poza 1

Cabinetul tatălui meu se afla la parterul uneia dintre clădirile în stil Bauhaus de pe Bd. Rothschild.  Pe vremuri noi locuiam deasupra cabinetului, la etajul II. În copilărie, prin fereastra camerei mele îi vedeam pe pacienții tatei, veniți din toate colțurile țării, ba chiar din țările vecine. Ei umpleau sala de așteptare și curtea din spate.  Unii purtau jalabiyeh și pe cap purtau fes roșu sau keffiyeh.

De obicei veneau devreme, însoțiți de rude, își făceau tabăra în curtea din spate, sub palmier, și până să le vină rândul aprindeau focul și făceau cafea.  Uneori făceau și mâncare pentru toată hamula (familia extinsă) și pentru oricine se mai nimerea pe acolo. Își aduceau de acasă un sadj și coceau pita, lipii subțiri ca hârtia.  Pentru câteva ore curtea noastră devenea scena ospitalității arabe:

– Tfaddalu! (poftiți), îi îmbiau pe ceilalți pacienți care își așteptau rândul.  Și de ce nu? Doar pe toți îi aștepta o zi lungă, de ce să nu intre sătui la doctor?

În copilărie îi priveam cu mirare și îi invidiam pentru calmul lor. Acceptau tot ce le aducea viața ca pe ceva de la sine înțeles. Parcă trăiau după un ceas care arăta o oră diferită de a noastră.

Intrând în curte, am observat o scenă asemănătoare. Cu toate că secretara tatălui meu l-a invitat pe șeic cu suita lui – secretarul, slujitorul personal și șoferul – să ia loc în sala de așteptare, ei ședeau pe treptele de la intrare.  Văzându-i atât de liniștiți, am simțit că toată graba dimineții se topește, lăsând locul temperamentului mediteraneean relaxat, pe care îl cunoscusem în aceeași curte, în copilărie. Parcă aș fi intrat într-una din picturile lui Nachum Gutman.  Mai lipsea doar o cămilă, un măgăruș și niște cactuși pentru a întregi tabloul.

Șeicul părea să aibă vreo optzeci de ani. Purta o cămașă lungă, închisă la culoare și decorată cu fire de argint. Era scund și mânecile îi ajungeau până în vârful degetelor. La vederea mea, i-a întins slujitorului său un sac mare de pânză, apoi s-a întors către mine. Barba albă îi ajungea până la brâu, iar fesul cu ciucure aurit părea mai mare decât capul pe care îl acoperea. „Multă barbă și mult fes, dar puțin șeic”, mi-am spus.

Unul din tinerii săi însoțitori, probabil cel care telefonase în zori, ne-a slujit de translator. Mi-a explicat în ebraică că șeicului îi slăbise auzul, avea două aparate auditive și citea pe buze. Dar adevăratul motiv al vizitei era țiuitul în urechi, care era aproape continuu și îl supăra peste măsură.

Din păcate nu mi-a rămas mare lucru din araba învățată la liceu, dar m-am silit să vorbesc cu el în arabă, cu toate că soția mea mi-a cerut să nu o fac.

– Destul se face de râs tatăl tău, exersând araba lui caraghioasă pe spinarea pacienților! 

Dar nu mă puteam abține. În arabă i-am poftit în cabinet. Șeicul s-a așezat, iar secretarul mi-a spus că țiuitul în urechi devenea tot mai rău, pe măsură ce auzul șeicului slăbea.

Înainte de a-i examina urechile, am cerut să văd audiograma. Rezultatul nu m-a surprins: urechile erau tot atât de bătrâne ca șeicul însuși.

– Prietene, i-am spus, încercând să pronunț cât mai clar, ce ai dumneata se numește pe latinește tinnitus, adică zgomot, și el însoțește adesea scăderea auzului.

Șeicul a ciulit urechile, semn că nu aude sau că nu înțelege araba mea. Am continuat în ebraică.

– Și împăratul roman Titus suferea de țiuit în urechi. În popor se credea că țiuitul e produs de un țânțar care a intrat prin nas și continuă să bâzâie în cap timp de șapte ani.

După ce a ascultat cu atenție traducerea secretarului, șeicul a răspuns zâmbind că „țânțarul” lui era deosebit de înverșunat, mai ales seara, când gălăgia zilei contenea. Țiuitul îl supăra, ba chiar îl înspăimânta, și azi a plecat în zori din Galileea, sperând să găsească în sfârșit un doctor priceput care să-l scape odată pentru totdeauna de bâzâitul care îl scotea din minți.

– Țiuitul în urechi apare la mulți oameni în vârstă, i-am explicat, încercând să-l liniștesc. Știu, e supărător, chiar foarte supărător, dar nu e periculos și nici nu duce la scăderea auzului.

Din experiența mea îndelungată știu că majoritatea pacienților, neavând încotro, se obișnuiesc și țiuitul în urechi devine pentru ei ca un zgomot de fond.  Dar tot din experiență știu că pentru unii suferința este atât de mare, încât ei continuă să caute o soluție. Unii medici le dau calmante, sperând că astfel țiuitul va fi mai puțin enervant. Dar calmantele ajută numai câteva zile, la fel ca vitaminele, mineralele, medicina chineză, homeopatia, acupunctura.  Foarte curând se dovedește că magneziul nu e decât un mineral, că masajul după ureche nu e decât masaj și nimic nu ușurează nici țiuitul, nici dezamăgirea.

L-am condus pe șeic la patul de consultație și l-am rugat să-și scoată fesul.  Din acel moment, în fața mea nu mai stătea un șeic, ci un bătrânel serios, cu chelie și barbă lungă. „Puțin șeic și multă barbă!” m-am gândit din nou. „De mirare cum ne pierdem părul capului, dar barba rămâne.”

I-am examinat urechile și rezultatul mi-a confirmat ipoteza: țiuitul însoțea degenerarea nervului auditiv și nu era rezultatul vreunei boli grave.

Am un prieten, medic la New York, care a devenit cunoscut ca specialist în tinnitus.

– De fapt tu ce faci? – l-am întrebat într-o zi. Doar amândoi știm că boala e incurabilă.

Prietenul meu mi-a zâmbit.

– Le dau un calmant și numărul meu de telefon. Când se simt foarte rău mă sună, iar eu vorbesc cu ei și încurajez.

– Și asta ajută? – l-am întrebat mirat.

– Da, până când mă sună din nou, mi-a mărturisit el. E adevărat că primesc multe telefoane, dar Dumnezeu m-a înzestrat cu o răbdare ieșită din comun și nu mai puțin important, cu o voce joasă și rară, care inspiră încredere și calmează.

Vocea mea nu e joasă și rară şi pacienții ajung la mine după ce au primit medicamente de la alți doctori.  Iar eu, cu o sinceritate ușor arogantă, le dau la o parte, spunându-i pacientului:

– Nici nu e de mirare că nu ajută, medicamentele acestea nu au nicio legătură cu boala.

Dar cu șeicul era mai greu. Convorbirea telefonică din zori, călătoria lungă din Galileea la Tel Aviv, așteptarea pe trepte, fața lui hotărâtă – se vedea că era convins că îl găsise pe doctorul cel mai bun și că va scăpa în sfârșit de țiuit.  Prietenul meu Pinye i-a povestit că savantul de la Institutul Weizmann, care e prieten cu toți cercetătorii de urechi din lume, marele expert care publică articole și cărți despre bolile de urechi va ști desigur cum să-l scape de țiuitul din urechi. Cum să-i explic că nu va scăpa niciodată și că în cazul lui, întreaga mea știință nu este decât o iluzie?

Pentru prima oară în viața mea profesională eram pe punctul să renunț la principii și să-i prescriu un calmant, niște vitamine și zinc. Dar când să întind mâna după rețetar, am simțit cum îngerul meu păzitor mă atinge ușurel pe umăr.  „Și placebo are reguli”, mi-a amintit el. Iar eu mi-am repetat în gând regula nescrisă: „Atunci când pacientul vrea neapărat un medicament, chiar dacă fără el s-ar face bine într-o săptămână și cu el în șapte zile, un simplu placebo poate ajuta la vindecare.” Din când în când îmi permit să prescriu ceva de genul acesta. Nu strică, doar calmează. Dar în cazul bătrânului șeic știam că niciun medicament, nici măcar un placebo, nu-i va ajuta.

Îngerul meu păzitor a stat doar un moment; când a dispărut, m-am ridicat de pe scaun, l-am luat de braț pe șeic și împreună cu secretarul am pășit încet-încet prin încăperile vechiului cabinet. Coridorul era larg, cu tavanul înalt. I-am arătat șeicului dulapurile albe de metal, cu uși de sticlă.  Înăuntru, pe rafturi tot de sticlă, erau înșirate într-o ordine perfectă cutiuțe mai mari și mai mici, lucioase sau mate, albe sau colorate. Era doar o mică parte din mostrele pe care industria farmaceutică le-a trimis tatălui meu începând din 1929, când acesta s-a stabilit la Tel Aviv.

Mi-am amintit de poștașul care ne aducea de fiecare dată pachetele venite din Europa, din America și din toate colțurile lumii.  Primea mici „cadouri” care nu-i erau de niciun folos: agende, stilouri, scrumiere, brelocuri și bineînțeles medicamente, o grămadă de medicamente. Tatăl meu le aranja pe rafturi.  Multe le împărțea pacienților, dar tot timpul primea altele noi – acestea reprezentau pentru el legătura cu Europa, unde studiase medicina – și din când în când mai adăuga încă un dulap.

Învăluit în nostalgia copilului care revede comorile tatălui său, l-am condus pe șeic de la un dulap la altul, i-am deschis când o ușă, când alta și i-am arătat farmacia privată a familiei noastre, prafurile, injecțiile, siropurile de toate culorile.

– Stimate șeic, privește, acestea sunt medicamentele pe care le-am adunat de zeci de ani. Toate au fost făcute ca să ușureze suferințele bolnavilor de urechi.  Cu plăcere ți-aș da unul din ele sau ți-aș prescrie oricare altul care se găsește în farmacii. Dar adevărul este că niciunul nu te va scăpa de țiuitul supărător în urechi.

Șeicul a chibzuit câteva clipe cu fața lipsită de expresie.

– Dar poți fii liniștit: ești sănătos. Țiuitul nu vine de la nicio boală periculoasă. Cu timpul o să te obișnuiești, îți trebuie numai răbdare și voință.

Ne-am întors în sala de consultație. M-am așezat la birou, privind-l cu atenție, curios cum va reacționa. El a rămas în picioare. Era aproape la nivelul ochilor mei. Purta din nou fesul roșu care îl mai înălța puțin.  S-a apropiat de mine, a murmurat „ya ibni!” (fiul meu!) și m-a sărutat pe frunte.  Apoi a luat sacul de pânză pe care îl încredințase slujitorului și l-a golit pe birou.  Au apărut fel de fel de sticluțe, tuburi și cutiuțe, aidoma celor din dulapurile de sticlă pe care tocmai i le arătasem.  Am privit medicamentele, apoi pe șeicul care zâmbea. Prin intermediul tânărului translator, el mi-a spus:

– Ya doctor, am fost la mulți medici și fiecare mi-a dat alt leac. Toate medicamentele din sac le iau deja de ani de zile și niciunul nu ajută. Dumneata ai fost primul care a avut curajul să-mi spună adevărul. Allah să te binecuvânteze!

M-a îmbrățișat și a continuat:

– Mă bucur că te-am cunoscut și îți mulțumesc pentru sinceritate. Plec acasă liniștit și bucuros că nu mi-ai dat încă un leac. Am înțeles că nu am încotro, va trebui să mă împac cu pacostea asta, pesemne că așa mi-a fost scris.

Ne-am luat rămas bun cu o îmbrățișare caldă. Când secretarul m-a întrebat despre onorar, l-am trimis la secretara tatălui meu, care i-a cerut prețul obișnuit al unei vizite în acele vremuri. I-am urmărit cu privirea în timp ce tuspatru se îndreptau spre ieșire. Știam că mă despart nu numai de un pacient, ci și de un prieten.

Când am pornit mașina, ploaia se oprise și cerul era senin. Am luat-o spre sud, bucurându-mă de soarele de iarnă care mă încălzea în drum spre laboratorul unde mă așteptau broaștele. Era prea târziu să mai încep un nou experiment, dar dimineața petrecută la Tel Aviv mi-a lăsat o senzație de împlinire. De zeci de ani nu numai că îmi susțin principiile și le propovăduiesc studenților mei, ci le și aplic. Există oare o senzație mai plăcută ca mulțumirea de sine încă înainte de prânz?

A doua zi, marți, dimineața la 5, a sunat din nou telefonul. După voce l-am recunoscut pe secretarul șeicului.

– Șeicul îți trimite salutări, mi-a spus el laconic. Și până să răspund, a continuat: Trebuie să vorbim despre onorar.

– Despre onorar? – l-am întrebat mirat.

– Șeicul îți mulțumește pentru purtarea frumoasă și îți apreciază sinceritatea, dar el vrea banii înapoi.

– Cum?

– Da, chiar așa! Șeicul s-a gândit toată noaptea și mi-a cerut să telefonez și să întreb de ce trebuie să plătească pentru vizită? Doar a plecat cu mâna goală!

Traducere din ebraică Hava Oren