Sunt prima femeie cu studii superioare din familia mea.

Bunicile mele aveau amândouă cinci clase și școala de croitorie. Dar erau cititoare pasionate și cred că de la ele mi se trage dragostea pentru citit. Le plăceau romanele polițiste și cărțile de dragoste, iar mie îmi citeau mult și îmi spuneau povești. Aveau un scris frumos și îngrijit, literele lor aveau înflorituri și bucle complicate. Îmi repetau obsesiv că trebuie să învăț și-mi povesteau pline de regret că ele n-au putut să meargă mai departe de clasa a cincea, deși iubiseră mult școala amândouă. Lipsa banilor, războiul, frații mai mari, băieți, care au avut mereu prioritate. Apoi măritișul ca unică posibilitate, gospodăria, familia și copiii. Din fericire, au avut mariaje reușite, bunicii mei au fost amândoi oameni buni și destoinici.

Pe străbunicile mele nu le-am cunoscut. Au murit toate patru cu mult înainte să mă nasc. Manda, Frăsina, Victoria, Domnica. Doar niște nume pe care le vedeam în copilărie scrise în pomelnice la parastase și le auzeam citite pe nas de preotul ortodox. Abia în ultimii ani am început să mă interesez de ele, numele au căpătat contur, deși despre fiecare am doar câteva povești firave. 

Victoria era mama bunicii mele paterne. A rămas văduvă de timpuriu și s-a căsătorit a doua oară, tot cu un văduv. Au crescut împreună 11 copii, din care doar doi au fost și-ai ei și-ai lui. Pentru că străbunicul era morar, n-au dus-o prea greu. Bunica îmi povestea că la masa de prânz fierbeau întotdeauna 10 kilograme de mămăligă. Și că Victoria abia reușea să mestece cu făcălețul în ceaunul imens. A murit pe când Bunica era adolescentă. O pomenea mereu, spunea că era bună, răbdătoare și că n-a făcut niciodată diferență între copiii ei și ceilalți, pe care-i adoptase și-i îngrijea cu devotament.

Frăsina era mama bunicului meu matern, iar despre ea știu cel mai puțin. Și ea a rămas văduvă de tânără și și-a crescut singură cei trei băieți. Era moașă și foarte bună bucătăreasă. La nunți, botezuri și înmormântări era mereu chemată să frământe pâine și să coacă cozonaci. Aspră, repezită, zgârcită la vorbe și la zâmbete, nu-și răsfăța copiii și nepoții.

Mama bunicii materne, Domnica, provenea dintr-o familie înstărită și s-a măritat cu străbunicul care era jandarm. Mărunțică, veselă, generoasă. Au locuit împreună într-o casă mare și frumoasă cu cerdac. Casa încă mai există, am vizitat-o și am fotografiat-o în 2017 în drum spre mare. Dintre toate patru, probabil că a avut cea mai senină și mai bună viață.

Mama bunicului patern, Manda, are cea mai tristă poveste dintre toate. Era singura născută la oraș și singura care mersese la școală. Nu știu cât. Probabil că nu foarte mult. Din cauza bătăilor crunte pe care le încasa de la străbunicul meu, a hotărât să-l părăsească. A plecat la București luând-o cu ea doar pe fiica mai mică, lăsându-l pe Bunicul meu cu tatăl abuziv. Cât timp a trăit Bunicul nu s-a vorbit despre asta niciodată în familie. Refuza să-i pomenească numele, spunea mereu că e orfan. Manda venea pe ascuns la Brăila, o căuta pe nora sa și le aducea mereu cadouri la nepoți. Îi aștepta pe copii să iasă de la școală și le dădea bani și dulciuri. 

Abia în 2016 am aflat toate astea, când am găsit o poză a ei dosită într-o poșetă cu căptușeala ferfenițită. Fotografia e din 1956, iar Străbunica are ochii triști și câteva fire de păr alb. Mătușa mea a apucat să-mi povestească cum o aștepta Manda la poarta școlii și cum îi îndesa bani în palmă. Cum plângea și-o îndemna să fugă către casă ca să n-o certe părinții c-a întârziat. Mai spunea Mătușa că era foarte frumoasă și foarte tristă.

Mă tot întreb dacă a sperat vreodată să-și poată lua și băiatul cu ea, ce viață a dus la București, cât de tare au chinuit-o remușcările? Din ce-a trăit și unde a locuit? Când a murit și cine i-a fost alături? Cum i s-ar fi schimbat viața dacă s-ar fi putut apăra de soțul violent, ținându-și amândoi copiii lângă ea?

Pe spatele fotografiei, cu litere ordonate și înclinate spre dreapta e scris cu cerneală albastră: ”amintire de la Bunica”. Scrisul ei, fără îndoială.

Poveștile acestor patru femei sunt și poveștile mele. Revăzându-le am impresia că privesc într-o fântână adâncă și limpede, în care mă oglindesc și parcă mă cunosc mai bine. Îmi pare rău că nu știu mai mult despre ele și că nu i-am întrebat la vreme pe cei care ar fi putut să-mi povestească.

Care le-ar fi fost drumul dacă ar fi mers la școală, dacă n-ar fi fost obligate să trăiască în război, în sărăcie, în văduvie, cu stigmatul divorțului, sau victime neajutorate ale violenței? Ce-și doreau, ce visau, ce le plăcea să facă? Ce talente aveau pe care n-au apucat niciodată să și le descopere? Ce-aș fi fost eu dacă ele s-ar fi născut în alte vremuri?

Vine primăvara, de 8 martie o să auzim și-o să citim multe despre frumusețea femeii, despre farmecul ei, despre maternitate, afecțiune și câte și mai câte. Gândindu-mă la străbunicile și bunicile mele cred că cel mai bine le-ar fi prins să știe că viața lor contează. Dacă ele, talentele lor, dorințele lor ar fi contat, poate aș fi început altfel această poveste.

Doina Gecse-Borgovan