Pe vremea mea circula gluma după care tangoul a fost a inventat de Lenin, pentru că el e cel care a scris în anul 1904 „Un pas înainte și doi înapoi” pentru a critica politica partidului social democrat din Rusia.

Mi-am amintit de această anecdotă cu ocazia unui ”cadou” primit de la buni prieteni, un link la un spectacol de tango filmat pe viu în 1997 la Paris.

O spun de la bun început, n-am idee ce e mai bine pentru cititor, să acceseze imediat link-ul de la sfârșit, sau să ajungă la ultima frază a eseului și apoi să treacă la spectacolul filmat. Las alegerea la latitudinea fiecăruia.

Tangoul a fost pentru mine ca adolescent o soluție perfectă pentru a mă apropia de o fată de vârsta mea. La „ceaiuri” se dansa în primul rând tango și doar după aceea vals și foxtrot, iar mult mai târziu rumba.

Pe vremea aceea nu știam nimic despre originea tangoului. Era un dans de salon, copiii îl învățau de la mamele lor (ca în cazul meu), apoi îl practicau în cercuri restrânse și mai târziu la așa-zisele petreceri de tineri permise de sistem, că de aceea se numeau „reuniuni tovărășești”.

Ritmul era lent, mișcările la fel, perechile lipite unul de alta… Adeseori îmi aduceam aminte de celebra vorbă a cunoscutului (în acele timpuri) Willy Donea: „pe ringul de dans toată lumea suferă”.

Credeam că tangoul vine, ca orice lucru bun, din Occident și cu ideea asta am rămas mulți ani, până la prima noastră vizită la Buenos Aires, acum vreo 25 de ani.

Peste tot în lume tangoul devenise de-a dreptul desuet, iar valsul se menținea în mintea oamenilor doar din cauza Vienei, a balurilor de Anul Nou și a compozițiilor familiei Strauss. Nimeni nu mai dansa tango, el fiind demult înlocuit de rock and roll, twist și apoi de mișcările în ritm de dans individual fără nume, ignorând total faptul că dansurile clasice se dansau în doi, având menirea – printre altele – de a crea o legătură fizică, o atingere a partenerului sau partenerei care-ți făceau o deosebită plăcere.

Nu mică ne-a fost mirarea când verii mei ne-au propus, soției mele și mie, să petrecem împreună într-un club de noapte seara de 21 Septembrie, feliz primavera (echinocțiul de primăvară), sărbătorit cu fast în Capital Federal, cum numesc ”băștinașii” capitala Argentinei. Ne-au spus că în această seară se dansează în special tangoul, iar noi ne-am bucurat de ocazia survenită după atâția ani de ”secetă”, în care aproape uitasem de existența acestui dans.

Petrecerea începuse deja, dar orchestra era în pauză și când s-a auzit prima melodie, bineînțeles un tango, mi-am invitat soția și am pășit spre ringul de dans. Cred că n-am petrecut acolo mai mult de un minut sau două și ne-am retras oarecum rușinați, pentru că toți, dar absolut toți ceilalți dansau cu totul altceva decât noi. Aceeași era doar melodia, un tango clasic. Tot restul serii nu am făcut decât să asistăm la un adevărat spectacol de amatori, superb, dar complet diferit de ceea ce cunoșteam noi.

– Dragilor, ne-au explicat verii, acesta e tangoul adevărat, tangoul Buenos Aires (BA).

– Adică argentinian, am spus eu.

– Nu, tangoul acesta n-a fost niciodată argentinian, el s-a născut aici și de aceea poartă numele capitalei…

Fac o paranteză.

Eram în Italia și vizitam o cramă de Chianti. Proprietarul ne prezenta diverse soiuri de vin, unul mai scump ca celălalt. La întrebarea mea de ce prețul unei sticle de Chianti la supermaket e mult mai mic, răspunsul a fost: diferența de preț între ceea ce vindem noi aici și ceea ce se vinde la o prăvălie de cartier e exact diferența de preț dintre un Suzuki și un Rolls Royce!

În acea seară, în acel club de noapte, am înțeles diferența dintre ce numeam noi tango și the real thing.

Incidentul acesta mi-a provocat un amestec de rușine, dar și curiozitate. Mi-am pus în gând ca la întoarcerea acasă să parcurg literatura de rigoare, dar imediat a urmat un al doilea șoc: ne-au invitat să vizităm Academia Nacional del Tango de la Republica Argentina. Înființată în 1990, instituția adăpostește El Museo Mondial del Tango, dar și El Liceo Superior, care predă un curs de tango cu o durată de trei(!) ani.

Tot ce reprezenta până atunci pentru mine tangoul s-a prăbușit ca un castel de nisip pe furtună.

Odată întors acasă am fugit la surse și am început să înțeleg despre ce e vorba.

Originea tangoului e mai mult decât o poveste. Se pare că el s-a născut pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, în… casele de toleranță de lângă Rio de la Plata, fluviul de lărgime incredibilă care desparte Buenos Aires de Uruguay. Scenariul era următorul: sus, la etaj, ”lucrau” fetele, iar jos, în salon, bărbații își așteptau rândul. În salon patefonul mergea tot timpul și bărbații, în lipsă de altceva, dansau între ei! Acest spectacol, un tango dansat de doi bărbați cu mustață, în costume închise la culoare, cu dungi, pantaloni cu bretele și pălărie şic, face toate paralele! YouTube oferă câteva mostre și nu veți regreta cele câteva minute petrecute în fața ecranului calculatorului.

Tangoul BA are un caracter senzual tipic, dacă nu chiar erotic, într-atât încât la începutul secolului XX prezența instructorilor de tango a fost interzisă la Paris!

Spre deosebire de partenerul ei, care e îmbrăcat după moda de acum o sută de ani, dansatoarea poartă o rochie ”despicată”, care lasă să se (între)vadă coapsele cu fiecare piruetă. Mișcările partenerilor sunt perfect sincronizate, dar nicidecum identice, pentru că în timp ce bărbatul face pași ”clasici” de tango, partenera lui își plimbă membrele inferioare în toate direcțiile și în toate unghiurile, cu mișcări care aluzionează un proces de posesiune a corpului celui care o ține în brațe.

În felul acesta tangoul BA nu e nici pe departe un dans de salon, o activitate socială, ci un adevărat spectacol coreografic cuceritor. Pe întregul mapamond există cluburi de tango, unde se învață și se practică tangoul BA, l-am vizitat în urmă cu mulți ani pe cel din New York, unde zeci de tineri și mai puțin tineri petreceau ore întregi sub îndrumarea unor dansatori de profesie. Alte cluburi foarte cunoscute se află la Paris, Barcelona și Tokyo etc.

A propos, n-am auzit despre cluburi de dans unde se practică valsul sau foxtrotul, sau greșesc?!

Și acum câteva cuvinte despre muzică. Muzicantul cântă la de acordeon (bandoneonul). Aerul din burduf trece prin niște tubușoare metalice, făcându-le să vibreze, ceea ce produce sunetele. Fără bandoneon nu există tango; cea mai bună dovadă sunt filmulețe de tango BA de pe internet – instrumentul apare de fiecare dată, dând o notă specială melodiei.

Nu voi înșirui aici imensul număr de artiști, compozitori și interpreți care s-au dedicat tangoului de-a lungul acestui aproape un secol și jumătate. În ochii mei doi din ei domină istoria acestui dans.

Primul e fără discuție Astor Piazzolla (1921-1992), cel care a modernizat tangoul BA și l-a transformat în ceea ce specialiștii numesc azi nuevo tango, un stil care conține elemente de jazz și muzică clasică.

Piazzolla n-a avut o viață ușoară la Buenos Aires, primul conflict fiind provocat de încercarea de a introduce bandoneonul în rândurile instrumentelor unei orchestre de muzică clasică. Așa au început peregrinările sale la Paris și apoi la New York, unde și-a câștigat o faimă de necontestat, fapt care i-a obligat și pe argentinieni să-i recunoască meritele, unii chiar încercând să-l includă în permanenta luptă pentru schimbări politice. A murit la Buenos Aires, în plină glorie, iar azi aeroportul internațional de la Mar del Plata îi poartă numele.

Al doilea e Carlos Gardel (1890-1935), celebru cântăreț și compozitor de tango BA, dispărut prea timpuriu într-un accident de avion (se zvonea că fusese împușcat). Născut la Toulouse în Franța, Gardel e recunoscut ca unul din ce mai importanți interpreți în istoria tangoului. (Zeci de ani după moartea sa s-a încercat a-i plasa locul de naștere în Uruguay, dar cum se spune, „actele vorbește”!)

În Argentina, fraze din cântecele sale au intrat în spaniola vorbită, cum ar fi Veinte anos no es nada (douăzeci de ani nu înseamnă nimic) și mai ales Por una cabeza (pentru un cap de mânz), cel mai cunoscut tango interpretat de Gardel:

Pentru un cap de mânz nobil

    Chiar pe linie, se relaxează când ajunge

    Și când se întoarce, pare să spună

Nu uita, frate, știi, nu trebuie să te joci

Pentru un cap, mizerie de o zi

A acelei femei cochete și zâmbitoare

Jurând zâmbind dragostea care minte

De-mi arde toată dragostea pe un rug

Viața sa zbuciumată a inspirat scriitori și regizori de film, așa încât figura lui a devenit și a rămas celebră de-a lungul timpului în lumea celor pasionați de tangoul BA.

În general, muzica acestui tip de tango se caracterizează printr-o dinamică a ritmului, porțiuni de staccato alternează cu altele melancolice, bandoneonul dând tonul în toate.

Lista celor mai cunoscute melodii de tango BA e prea lungă pentru a o reproduce aici. Voi aminti doar La Cumparsita, (mica paradă – în traducere liberă) Mi Buenos Aires Querido (Dragul meu Buenos Aires) și Volver (Întoarcerea) compuse de Gardel, precum și Cafetin de Buenos Aires, de Edmundo Rivero, un alt foarte cunoscut interpret de tango.

Tangoul BA a generat și o variantă mai puțin cunoscută și apreciată, milonga, care include elementele de bază ale tangoului, permite un ritm de dans mai rapid, dar fără figurile complicate pe care le vedem în orice tango dansat după litera legii.

Am ajuns la sfârșitul acestei prezentări, pe care am vrut-o obiectivă, dar recitind-o, văd că nu am reușit să-i ofer nuanța romantică atât de caracteristică acestui tango, cel adevărat și mai puțin cunoscut, pentru că Argentina e la mii de kilometri de centrele culturale europene și nord-americane și oricum e mai ușor să dansezi un tango simplu, mai ales când nu știi că adevăratul tango este complet altceva.

Nu-mi rămâne decât să ofer aici link-ul la filmul cu pricina, să mulțumesc prietenilor mei AB și CB pentru inspirația de a merge la sursă și să vă urez să aveți răbdarea să urmăriți pelicula de 88 minute și să vă bucurați de fiecare clipă, așa cum am făcut-o și eu:

Gabriel Ben Meron