Se spune că Eugen Ionescu ar fi scris odată o piesă de teatru absurd, una mai puțin cunoscută și care din motive obiective nu a fost jucată niciodată. Personajul principal este un mărunt funcționar comunist într-o regiune a Uniunii Sovietice, ceva între Tuva și Găgăuzia. Individul este lipsit de carismă, dar în schimb dotat cu multă ambiție și mai ales cu un simț olfactiv care îi permite să adulmece din ce direcție bate puterea.

Undeva, pe la sfârșitul primului act, Uniunea Sovietică își abandonează supușii. Tronul stăpânirii rămâne gol, cam la fel ca în Regele Moare, iar personajul ăsta, Serghei Șoigu pe numele lui, care până mai ieri combătuse misticismul retrograd, are o revelație și îl descoperă pe Dumnezeu. Nu numai că Îl descoperă, ci Îl și face membru de partid. Partidul nu mai este cel comunist, dar e tot partid unic.

O fi fost religia opiul popoarelor, dar opiul şi are efecte curative, mai ales pentru Șoigu care urcă rapid câteva trepte pe scara conformismului și devine Ministrul Apărării în Imperiul Rinocerizat. Și în această calitate are o idee genială: va ctitori o catedrală mare, militară, care va fi gata fix pe 9 Mai 2020, data aniversării a 75 de ani de la Victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Catedrala e construită din taxele mujicilor jupuiți de viitor și jerpeliți de prezent. Așezământul este grandios pe dinafară, dar mai ales pe dinăuntru. Pereţii sunt acoperiţi de fresce cu personaje la care se vor închina supuşii.

Istoria trebuie refolosită. Spălată, apretată, călcată cu fierul. Iar la a doua întrebuințare i se pot găsi valențe noi: nu doar Dumnezeu este mobilizat la oaste, ci și sfinții. În țara luptei pentru pace, sfinții îmbracă uniforme militare. Sfântul Ilie devine protectorul aviației, Sfânta Varvara e îngerul rachetelor, Sfântul Andrei este numit Apostol peste Marină. Ortodoxia slujește milităria. Și pentru că piesa trebuie să respecte toate standardele teatrului absurd, la intrarea în catedrală va fi o frescă uriașă care îl va reprezenta pe Sfântul Vladimir Vladimirovici cel Cucernic, liberatorul Crimeii și o alta, și mai semeață, pe Sfântul Iosif Visarionovici, Soarele Popoarelor și simbol al iubirii aproapelui. Dacă Isus nu ar fi avut buna inspirație să reînvie, probabil că azi s-ar fi răsucit în mormânt.

În finalul piesei, Catedrala nu se mai inaugurează pe 9 Mai 2020. Pandemia învinge ideologia. Iar frescele cu Vladimir cel Cucernic și Iosif cel Fără de Prihană sunt scoase din catedrală. Deocamdată. “În marea lui modestie, Vladimir Vladimirovici ne-a cerut să nu punem mozaicurile care îl reprezintă“ – zice Episcopul Ștefan, omul de legătură dintre amvon și batalion. “Spune că încă nu a venit vremea” Poate că – sugerează el – la viitoarea paradă, pe 9 Mai 2022, data denazificării (a se citi “dezmembrării”) Ucrainei.

Nu, Eugen Ionescu nu a scris niciodată această piesă. Ar fi fost prea absurdă chiar și pentru el. Realitatea însă avea să-l dezmintă, căci ea continua să se joace chiar în zilele noastre.

George Schimmerling