Tatăl meu a fost unul din prietenii renumitului arhitect Socolescu (despre care am scris în prima parte a acestui articol https://baabel.ro/2022/04/ploiestiul-de-altadata-i/). Eu m-am împrietenit cu talentatul urmaș al acestuia, tânărul care a elaborat originala hală de proiectare a uzinei 1 Mai.

Uzina 1 Mai Ploiești.

Am scris mult despre această întreprindere, unde am lucrat peste douăzeci de ani. S-au produs numeroase instalații de foraj, sape cu trei conuri, agregate de cimentare și instalații de prevenire a erupțiilor, exportate pe multiple meridiane ale lumii. 

Vreau să amintesc numai câteva din personalitățile care au decis succesul acestei uzine. Directorii ing. Nicolae Popa, ing. Dimitrie Tomozei, ing. Dumitru Nistor, ing. Alcibiade Mihăilescu din IPCUP, împreună cu șefii Serviciului Proiectări: ing. Emilian Uleia, ing. Ștefan Diaconescu, ing. Petre Rața și ing. Victor Săvulescu.

Uzina a fost vizitată de numeroși conducători de state, asistând pe standul de probe la spectaculara ridicare a unei turle de foraj, înaltă de 50 m. Recent am văzut cu amărăciune demolarea acestei perle a industriei românești.

Alte întreprinderi din Ploiești erau: Rafinăria Brazi, Rafinăria Nr.1 (fosta Astra-Română), Rafinăria Bloc Ulei (fosta Româno-Americană), Rafinăria Vega, Rafinăria Standard, Rafinăria Orion și fabrica textilă Dorobanțul. Înainte de naționalizare, în incinta acestor rafinării s-au construit colonii cu vile confortabile pentru ingineri și muncitori, terenuri de tenis și bazine de înot. La rafinăria Astra Română exista și un “cazinou-club” pentru ingineri, transformat ulterior în cantină muncitorească.

Restaurantele.

În perioada interbelică, cel mai celebru restaurant din Ploiești era Berbec, la parterul Hotelului Europa. În fața acestuia se vedeau adeseori automobile cu număr de București, cu amatori sosiți din capitală pentru a savura specialitățile localului.

Din anii 1948-’50 amintesc Hanul Călugărul de pe strada Romană, unde tatăl meu, împreună cu prof. Oprescu, cinsteau uneori o ”cinzeacă”.

La primirea primului salariu, am intrat cu maiștrii din Cazangerie, la recomandarea acestora, să fac cinste într-o mică cârciumioară din aproprierea Gării de Sud.

În final amintesc cu plăcere restaurantul de elită Bulevard de lângă Muzeul Ceasului, frecventat de noi, tinerii ingineri stagiari de la uzina 1 Mai. În anii 1958-’60 se bea vin, se mâncau mici sau fripturi și îndeosebi se dansa. La modă era melodia Marina, Marina. 

În fața restaurantului Bulevard se afla inițial o ruină. Ca elev al școlii medii, am lucrat multe ore de muncă voluntară pentru demolarea ei și realizarea parcului unde tronează statuia lui I.L. Caragiale, care întoarce privirea dinspre Restaurantul Bulevard spre Gara de Sud, unde pe vremuri se afla propriul său local.

Magazine.

Părinții aminteau adesea de magazinele interbelice centrale: Hora Țărănească, Moara de Aur și magazinul Universal (fost Papp), care exista și în perioada mea. La parterul Hotelului Europa era magazinul de pălării Borsalino și frizeria Toncovici.

Personal am admirat magazinul Omnia, unde am achiziționat numeroase cloisonné-uri chinezești și alte obiecte frumoase pe care le păstrez până în ziua de azi.

Muzică.

Îmi amintesc cu nostalgie de cea mai renumită orchestră de muzică ușoară a vremii, condusă de ing. Mișu Mihăilescu. Au cântat și la nunta mea, în 1963! Exista și o modestă orchestră simfonică, în clădirea fostului teatru ploieștean.

Spectacole.

Teatrul de Stat, instalat în clădirea fostului cinema Odeon, a excelat prin renumiții actori Zefi Alșek și Toma Caragiu.

Veneau și numeroase turnee ale teatrelor din București. În anii ’70, vizionând opereta My Fair Lady în sala Rafinăriei 1 din Ploiești, am admirat fără rezerve pe neuitații Ion Dacian, Cleopatra Melidoneanu și Nae Roman. În cocheta sală a sindicatelor am vizionat piesa lui Brecht Cercul de cretă caucazian, cu trupa unui teatru din capitală.

Învățământ.

Principalele școli medii din Ploiești erau Liceul I. L. Caragiale (în clădirea fostului Liceu Comercial),și Liceul Nicolae Bălcescu de pe strada Democrației. În clădirea fostului Liceu Comercial au funcționat o vreme și liceele mai modeste Nicolae Iorga și Mihai Eminescu. Liceul Sfinții Petru și Pavel a fost construit în 1864, bombardat de americani, desființat la reforma învățământului din 1948, și apoi demolat.

 

Aici am studiat ca elev al Școlii Medii Tehnice de Petrol, clasa de Electrotehnică. Ulterior clădirea a devenit Liceul A. Toma, unde ca inginer, am predat cursuri de “politehnizare”. Și fiul meu Daniel a învățat în acest liceu până în 1980.

Primele două clase de liceu le-am urmat la Liceul Nicolae Bălcescu. Director, prof. Râpeanu, la istorie prof. Oprescu, la muzică Nelu Danielescu și la religie (pentru evrei) Rabinul Menahem Șafran. Am fost coleg cu Dr. Alexandru Pavel, devenit profesor universitar.

După reforma învățământului, în clasa VII-a, am învățat la Liceul I. L. Caragiale, cu prof. Grigore la matematică. A venit și un tânăr profesor de istorie, care a început imediat:

– Am venit în locul profesorului Simache. Trebuie să știți, ceea ce dl. Simache nu v-a spus, că istoria se împarte în: orânduirea sclavagistă, orânduirea feudală, orânduirea capitalistă și orânduirea socialistă!

Venerabilul profesor de fizică a îndemnat elevii să se țină de mână, după care a pornit mașina Wimshurst și conectând-o la primul elev, a curentat toată clasa! Am reținut cu toții: Corpul omenesc este bun conducător de curent… 

În aceeași clasă am început și cursul de limba rusă. În pofida celor șapte ani de studiu și a deplasărilor ulterioare la Moscova, nu am reușit niciodată să vorbesc cum trebuie această limbă.

Între anii 1949-1953 am studiat la Școala Medie Tehnică de Petrol. Erau opt clase paralele. Director era Cojocaru, și profesori ing. Pomescu, ing. Marinescu, iar la muzică același Nelu Danielescu, fiul celebrului compozitor ploieștean, autorul melodiei Când castanii înfloresc.

Îmi amintesc cu plăcere de profesoara de limba română, d-na Vintilescu. Trecând mai succint peste subiectele impuse de politica timpului, cum ar fi Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu, Mama de Maxim Gorki, sau poeții A. Toma și M. Beniuc, d-na Vintilescu ne-a vorbit despre simboliști, Semănătoriști, despre Constantin Brâncuși și George Enescu, subiecte evitate de programa analitică a timpului.

Câțiva elevi din clasele superioare erau implicați în politică și dominau școala. Neglijând studiile, acești activiști nu au intrat niciodată în învățământul superior. Noi, cei mai tineri, ne vedeam de învățătură. Într-un târziu am intrat și eu în UTM, condiție obligatorie pentru intrarea în facultate. În ciuda rezultatelor excelente la învățătură, am avut mari dificultăți la admiterea în învățământul superior. 

 ***

Ploieștiul a devenit oraș universitar prin mutarea Institutului de Petrol, Gaze și Geologie (IPGG) din București în Ploiești.

Între anii 1953-1958 am studiat la IPGG București, facultatea de Utilaj Petrolifer, devenind inginer mecanic. Amintesc profesorii de matematică Drâmba, fizică Agârbiceanu, mecanică teoretică Rudolf Woinaroski și de rezistența materialelor Mazilu și Posea. La IPG din Ploiești eram lector în afara orelor de serviciu la uzină.

În 2008, la festivitatea a 50 de ani de la terminarea facultății, colegul nostru Ionescu Pep, fost secretar de partid, a criticat vehement Universitatea: “Ați devenit o fabrică de doctori și comunicări științifice, fără să impulsionați dezvoltarea, sau cel puțin menținerea industriei orașului!”

Ștranduri.

În 1949 am intrat de câteva ori la Ștrandul Bucov. L-am părăsit descurajat – apa nu era curată și… nu știam încă să înot. Un coleg răutăcios mi-a spus: Voi, ăștia,vă este frică de apă!

Din anul 1950, ambiționat fiind, am început să învăț înotul ca autodidact la ștrandul Rafinăriei nr. 1. În scurt timp am înotat non-stop 40 de bazine a 25 m! Ulterior am continuat înotul la ștrandul uzinei 1 Mai. fiul meu a făcut un curs de înot la ștrandul rafinăriei Vega.

Spitale.

O primă policlinică din perioada interbelică și imediat după, funcționa în clădirea Asigurărilor Sociale. În perioada care face obiectul prezentului text, existau spitalul Schuller, spitalul Boldescu, mai puțin cotat și ulterior Spitalul Județean, unde soția mea, medic la policlinica alăturată, făcea adeseori gărzi de noapte.

Dans.

În școala medie, participam uneori la “Joia tineretului”. Elevii care nu dansau clasic, erau etichetați “cosmopoliți” și evacuați imediat din incintă.

În anii ’50-’60, terenul de dans “de la Departament” era un loc excelent pentru tineretul școlit care dorea să petreacă sâmbătă seara într-un loc civilizat. Orchestra interpreta neuitatele melodii ale vremii.

Cartiere mai puțin fericite.

În cartierul Sfântul Vasile din nordul orașului nu era indicat de intrat noaptea, mai ales pentru cine însoțea o fată din zonă.

Lângă Gara de Nord exista un cartier pauper, unde elev fiind, încercam să conving oamenii să meargă la școală, în cadrul activității de “muncă voluntară”.

Cartierul Mimiu era locuit de țigani săraci. Soția mea a lucrat o vreme într-o policlinică din apropiere și a întocmit o lucrare despre cazurile frecvente de cancer apărute în casele de lângă canalele de scurgere ale reziduurilor Rafinăriei 1. Lucrarea nu a fost considerată de autorități…

Și desigur: Sport.

Principala activitate sportivă fost definită de echipa de fotbal Petrolul Ploiești și de celebrul ei jucător și antrenor Mircea Dridea (fost coleg la IPGG). La o scară mai redusă, amintesc activitatea profesorului de sport Mătușa de la Liceul I. L. Caragiale, organizatorul unor echipe reputate de baschet. Dintre jucătorii perioadei: Sorin Stroe și Manta.

Theodor Toivi