Anii căutărilor şi afirmării

În mod interesant, după ce atât părinţii mei, cât şi Egon s-au concentrat asupra dezvoltării profesionale, întâlnirile dintre familiile noastre şi vizitele în atelierul artistului s-au rărit. Tata a urcat în ierarhia universitară ajungând la cel mai înalt nivel (profesor universitar şi şef de catedră), mama şi-a finalizat studiile şi a ajuns tot cadru didactic universitar, eu am terminat liceul şi am intrat la facultate. Egon muncea cu râvnă şi încrâncenare, căutându-şi stilul propriu, original, în sculptură.

Din când în când mai poposeam în atelierul lui, astfel încât am fost martora perioadelor în care s-a concentrat pe ceramică, apoi pe cioplitul în piatră şi mai apoi pe sculptura în bronz. Îi priveam cu admiraţie munca şi-l ascultam vorbind despre creaţiile sale. Uneori dădea glas optimismului şi speranţei, alteori nemulţumirii şi frământărilor.

Începând din anii 1950, Egon Lővith a fost prezent la toate expoziţiile colective anuale ale artiştilor plastici din Cluj, adeseori la cele din Bucureşti şi alte oraşe din ţară, dar şi la expoziţii din străinătate,  mai ales în ţările blocului comunist (RDG, Cehoslovacia, Croaţia, ba chiar şi China), dar şi în Italia, Finlanda, Egipt, Israel, chiar şi în India.

Prima expoziţie personală de anvergură a avut loc în 1973, în sălile Galeriei UAP din Cluj, şi a dezvăluit fără echivoc inconfundabilul „stil Lővith”, uimind spectatorii şi câştigând sufragiile criticii. Am fost de faţă la acel vernisaj memorabil şi m-am bucurat de izbânda sa.

Au urmat alte şi alte expoziţii personale în ţară şi (după 1989) în străinătate. Treptat – poate şi din cauza înaintării în vârstă – Egon Lővith s-a întors la pictură şi grafică (cu care îşi începuse cariera în prima tinereţe, înainte de Holocaust) şi a fermecat publicul iubitor de artă cu lucrări inspirate din amintirile copilăriei mexicane (Sombreros), din opera lui Cervantes (Quijotesca), din universul spaniol (Bagatelles) şi, în final – la peste patru decenii de cumplita experienţă a deportării – s-a închegat ciclul Holocaust.

La fiecare vernisaj, Egon îşi invita prietenii, din toate perioadele vieţii şi toate categoriile sociale, astfel încât aceste evenimente, dincolo de sărbătorirea artistului, erau şi prilejuri de revedere a oamenilor dragi de demult pe care  – din varii motive – nu-i mai întâlnisem.

Egon Marc Lővith nu a abandonat sculptura, orientându-se către lucrări de bronz, de dimensiuni mai mici, dar purtând amprenta spiritualităţii lövithiene. Am avut privilegiul să văd născându-se creaţiile din ciclul Maternitate şi Păsări. Descopeream în fiecare lucrare îmbinarea dintre frumuseţe, înţelepciune, profunzime şi… umorul lui Egon, uneori abia perceptibil, dar nelipsit.

La cumpăna Mileniului III

Luna iunie 1999 a fost tragică pentru ambele familii. S-au stins din viaţă, la o diferenţă de doar câteva zile, mai întâi tatăl meu (brusc, în câteva minute) şi apoi, în urma unei boli îndelungate, Margot, soţia iubită, muza şi stâlpul existenţei lui Egon. Mama, profund îndoliată, la nici o săptămână de când rămăsese văduvă, a ţinut să o conducă pe ultimul drum pe prietena ei de o viaţă şi a avut puterea să spună câteva cuvinte de adio.

Durerea acestor pierderi ne-a făcut să ne apropiem din nou. A urmat un răstimp când, prin graţia sorţii, suferinţa lăsată de absenţa lui Margot a fost atenuată, oarecum, de o succesiune de evenimente care încununau opera lui Egon Lővith.  Am participat la toate evenimentele de la începutul anilor 2000,  fie că erau expoziţii sau lansările albumelor monografice semnate de critici de seamă din Transilvania.[1]

De-a lungul acelor ani efervescenţi am realizat mai multe interviuri cu Egon Lővith. Mă primea cu bucurie şi inima deschisă, în mica şi prietenoasa locuinţă de pe strada Bisericii Ortodoxe, unde îmi istorisea uneori cu tristeţe, alteori cu un umor amar, crâmpeie din istoria vieţii sale, despre creaţia sa. Povestea cu însufleţire şi talent, găsind cuvintele cele mai potrivite pentru a zugrăvi portretul energicei sale bunici, poştăriţa, sau impactul primei întâlniri cu Margot, în lagărul de la Dachau, curând după eliberare [2].

Nu am fost singurul realizator de televiziune care s-a interesat de el şi astfel – din fericire – în arhiva televiziunii publice se păstrează câteva filme care-l prezintă pe omul şi artistul Egon Marc Lővith.

Ultimul interviu

În mai 2005 Egon împlinea 82 de ani şi Galeria Revistei Korunk a organizat o expoziţie în cinstea lui. Peste câteva zile ne-am dus pe la el, cu colegul meu, operatorul Sandy Marius (care-i fusese student cu ani în urmă), pentru un interviu care urma să le completeze pe cele luate la vernisaj. Am descoperit cu uimire că peretele bucătăriei era acoperit de o mulţime de tablouri noi, de mici dimensiuni, ilustrând în culori proaspete esenţa unui gând, unui tâlc, unei reflecţii, pe care artistul-filosof le-a exprimat cu câteva trăsături de penel. Tot atunci mi-a arătat schiţa monumentului memorial al victimelor Holocaustului din Cluj, un proiect pe care dorea să-l vadă realizat cât de curând.[3] Era încrezător, avea planuri şi pregătea intens expoziţia de la… Dachau.

Muzeul lagărului de concentrare Dachau s-a interesat de creaţia lui Egon Marc Lővith, fost deţinut al acestui lagăr, şi a decis să organizeze o expoziţie cu ciclul Holocaust. Vernisajul a avut loc în mai 2006. Cu acelaşi prilej a fost editat un album întitulat sugestiv: Ich zeige wenig und sage alles[4] (Arăt puțin și spun totul). Egon a participat la eveniment şi a revenit foarte mulţumit, încărcat de energie şi nutrind planuri noi.

În vara târzie a lui 2006 m-a invitat să-mi dăruiască un exemplar din albumul apărut la Dachau. Am povestit ore în şir şi după ce am ajuns acasă, seara, Egon m-a sunat să-mi spună că-mi uitasem la el jerseul alb. „Să treci negreşit să ţi-l iei”, mi-a spus. A sosit anotimpul rece, jerseul alb, văratic, nu mai era o prioritate și nu m-am grăbit să-l iau…

Ultimul dar

În acei ani, de la început de Mileniu III, după plecarea la cele veşnice a lui Margot, Egon Marc Lővith era frământat şi de perspectiva senectuţii.

Soluţiile la care a recurs – neavând copii – păreau optime: reînnodarea legăturilor cu verişoarele mult mai tinere, din Israel, (pe care le-a desemnat moştenitoare) şi ajutorul cotidian al unui cuplu de prieteni tineri, pe baza unei înţelegeri reciproc convenabile.

Oricum, Egon era în formă, se ocupa şi de soarta viitoare a creaţiilor sale, donând mai multe lucrări Muzeului de Artă din Cluj şi Comunităţii Evreilor. Mi-a dăruit o statuetă de bronz (din ciclul Maternitate) şi o grafică reprezentându-l pe Sancho Panza, din ciclul Quijotesca.

La sfârşitul anului 2006 l-am căutat de câteva ori la telefon şi nu l-am găsit, dar nu mi-am făcut prea multe griji, deşi nici el nu ne sunase…

În februarie 2007 aveam să aflu – absolut accidental – că Egon Lővith făcuse un accident vascular-cerebral şi soluţia rudelor şi persoanelor care se îngrijeau de el a fost internarea într-un azil. L-am vizitat de îndată. Împărţea un salon de mici dimensiuni cu un bătrân cu mintea rătăcită, ţintuit de pat. Egon era răvăşit, destul de incoerent, dar m-a recunoscut numaidecât şi m-a rugat să întreprind ceva ca să plece din stabilimentul acela.

Peste o bucată de vreme am reuşit să aranjăm – în urma unor diligenţe colective din partea mai multor prieteni – să fie mutat într-o casă de bătrâni mult mai decentă, unde avea camera lui. Cei care se îngrijeau de soarta sa au considerat că internarea într-o casă de bătrâni era de preferat reîntoarcerii în locuinţa de pe strada Bisericii Ortodoxe, care a rămas pustie şi zăvorâtă… [5]

În primăvara lui 2007 am început vizitele la casa de bătrâni, uneori singură, alteori cu mama sau cu prieteni apropiaţi. Îl găseam pe Egon dezorientat, nereuşind să înţeleagă unde se afla şi de ce, dar era amabil, bucuros de vizită, volubil. Uneori îmi vorbea în spaniola mexicană a copilăriei, dar observând că nu înţelegeam, îmi traducea ceea ce spusese. Vorbea fluent toate limbile cunoscute şi traducea cu uşurinţă dintr-una în alta. Conversaţiile cu el erau plăcute, uneori condimentate cu nuanţe din umorul lui proverbial care pălise, dar nu se stinsese. La despărţire mă ruga să nu uit să fac ceva ca să iasă de acolo şi să poată pleca acasă… Îl consolam spunând că e o situaţie vremelnică. De altfel, atunci, aşa credeam şi eu.

La un moment dat, starea lui părea să se amelioreze şi speram că avea să reia lucrul. I-am dus coli de desen, creioane colorate, plastilină şi câteva tuburi de tempera, dar nu se îndemna să creeze. Totuşi, într-una din vizite mi-a dăruit un desen în creion, pe care l-a şi semnat.

Păstrez cu sfinţenie ultimul său dar – sumbru, ca un strigăt mocnit, sfâşietor… Cred că a fost şi ultimul său desen.

Andrea Ghiţă

(Va urma)

---

[1] Alexandra Rus, Egon Marc Lővith, Ed. Alma Mater Cluj-New York, 2003, Németh Jülia, Lővith Egon, Ed. Mentor, Târgu Mureş, 2004

[2] Egon Marc Lővith: Portrete destăinuite https://www.youtube.com/watch?v=w6eJa5iD5QQ&t=22s, Egon Marc Lővith: Simboluri şi mărturii : https://www.youtube.com/watch?v=phiwGDXVzKo&t=97s

[3] Interviul TV din 2005: https://www.youtube.com/watch?v=-azXYUz8qnU&t=301s

[4] https://www.kz-gedenkstaette-dachau.de/sonderausstellungen/egon-marc-loevith-ich-zeige-wenig-und-sage-alles/

[5] Am scris la vremea respectivă mai multe articole despre această situaţie tristă, imposibil de rezolvat din moment ce nu eram în poziţia legală de a acţiona. E un subiect consumat, nu mai are rost să mă opresc asupra lui.