Nu, nu am fost prezentă la Războiul de Șase Zile, deși în cariera mea ziaristică aș fi dorit să fiu și reporter de război, să merg pe front și să asist la confruntări. Probabil că aveam și o doză de inconștiență, nu mi-am pus problema că aș putea fi rănită sau împușcată, așa cum s-a întâmplat recent ziaristei de la Al Jazeera și altor zeci chiar sute de ziariști, victime ale războaielor. În timpul Primului Război din Golf, din 1991, l-am rugat pe directorul meu general de la Agerpres să mă lase măcar în Israel, spre care Saddam Hussein lansa rachete, cu toate că la rugămintea americană Israelul s-a abținut să participe. Dar nici acolo nu m-a lăsat.

Singura dată când ”am gustat” cât de cât atmosfera de război a fost în timpul celui de-al Doilea Război din Liban, din 2006. Pentru a obține informații corecte despre acest război, Asociația Sionistă din România a trimis în Israel un grup de ziariști din presa română, iar în această delegație m-am aflat și eu. Cu chiu cu vai partea israeliană ne-a dus la Haifa, care era ținta principală a rachetelor lansate de Hezbollah din nordul Libanului. Spre deosebire de imaginile transmise de partea arabă, cu clădiri bombardate de israelieni pe teritoriul libanez, la Haifa am văzut doar două-trei blocuri afectate și ni s-a spus că israelienii începeau să le refacă imediat după bombardament. Am asistat în schimb la o alarmă de lansare a unei rachete. Eram pe malul mării. Ne-au scos din autobuzul în care ne aflam și ne-au înșirat lângă un gard. Mă așteptam să văd și eu în sfârșit o rachetă, dar n-a fost să fie – se pare că aceasta căzuse în mare. În schimb am vizitat multe tabere de refugiați provenind din nordul Israelului, foarte mulți dintre ei fiind arabi. Hezbollah nu a ținut cont că în nordul țării existau așezări locuite aproape în exclusivitate de arabi. Am fost și la Sderot, în apropiere de Gaza, bombardat frecvent de Hamas, dar asta e o altă poveste.

Dar să ne întoarcem la Războiul de Șase Zile, din 1967. Față de situația de după 1989, atunci era mai greu să fii informat. Totuși, prin 1965-66, când România a început să se îndepărteze de URSS, a avut loc un fel de liberalizare, ceea ce a însemnat, printre altele, că s-a adus presă occidentală la câteva chioșcuri de ziare și la hoteluri, inclusiv la mare. Ziarele străine se găseau greu, dar se găseau. Redacțiile puteau face abonamente. Astfel am putut să ne informăm din mai multe surse despre ce se întâmplă în Israel. Mai interesantă pentru noi era poziția pe care urma să o adopte România față de acest război: dacă îl va condamna, la fel ca întreg blocul sovietic, sau dacă se va diferenția, așa cum s-a întâmplat de câteva ori, după 1964 și mai ales după 1965, când Ceaușescu a ajuns la putere. Pentru noi evreii era vitală poziția României în condițiile existenței unui antisemitism latent. Dar Ceaușescu, din varii motive, a ales o cale separată, nu a condamnat Războiul de Șase Zile și nu a întrerupt relațiile cu Israelul. Astfel am avut acces la informații mai relevante cu privire la mersul războiului.

În general, opinia publică românească a fost de partea Israelului și nu îi simpatiza pe arabi. Interesant că nu se făcea o identificare între evreii din țară și israelieni. Curajul și capacitatea militarilor israelieni au fost admirate de români; mai târziu am aflat că la Academia Militară din București s-a predat strategia și tactica armatei israeliene din Războiul de Șase Zile.

Și aici ajung la cea mai frumoasă amintire a mea din timpul acestui război. (Cred că am mai relatat-o în Baabel.) Într-o dimineață dintre cele șase zile, la intrarea în redacție mă întâlnesc cu un coleg, un sas din Brașov. Când m-a văzut, a fugit spre mine, m-a îmbrățișat și mi-a spus plin de entuziasm: ”Eva, am cucerit Ierusalimul”. S-a întîmplat cu 55 de ani în urmă, dar și acum am în fața ochilor această scenă.

Războiul de Șase Zile a fost un element determinant pentru Statul Israel. De fapt, atunci și-a făcut intrarea pe scena mondială. Statele mari au început să-l ”bage în seamă”, să-l ia în considerare ca pe un jucător important în Orientul Mijlociu. Din acele momente a început și o dezvoltare economică benefică, Israelul a depășit sărăcia care l-a caracterizat în anii 50 – începutul anilor 60, s-a intensificat imigrarea, cu posibilitatea de a oferi noilor veniți condiții mai bune de integrare. Cucerirea Orașului Vechi din Ierusalim, unde se află Zidul Plângerii, și unde evreii nu au avut acces după Războiul de Independență din 1948, a stimulat și spiritul religios, evreii din întreaga lume având posibilitatea să viziteze și să se roage la locurile sfinte. Pe de altă parte, în urma războiului s-au creat uriașe probleme de ordin politic care, din păcate, nu și-au găsit rezolvarea nici până astăzi.

Pentru Israel, dar și pentru noi, evreii din Diaspora, acești 55 de ani au adus și bucurie și tristețe, îngrijorare pentru soarta țării și a poporului ei. Ne gândim cu mândrie la realizările care s-au obținut în urma acestui război, dar și cu părere de rău că ele nu s-au realizat pe cale pașnică. Ne dorim ca în viitor să fie așa, dar, la ora actuală premisele nu indică această cale.

Eva Galambos