Evreii tratează cu mult respect trupul celui decedat. Grija pentru trup izvorăște din credinţa în lumea veşniciei de apoi, lume în care nu se poate intra oricum; atunci când moare, omul părăsește doar fizic tărȃmul celor vii, sufletul lui continuȃnd să trăiască ȋn viața veșnică. Grija față de trupul celui decedat include printre altele și faptul că toate părțile corpului trebuie înmormântate împreună, trupul să nu fie mutilat în momentul înmormântării și descompunerea să se desfășoare în mod natural, decedatul revenind în pământul din care a venit („…căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” Geneza 3: 19).

Tradiția iudaică interzice îmbălsămarea, procedură care are ca obiectiv conservarea cadavrului prin oprirea procesului de putrefacție, în procesul de îmbălsămare fiind de obicei utilizate substanțe chimice conservante, precum și rășini cu rol de balsam. În consecință, îmbălsămarea poate fi considerată o procedură ilicită, care nu respectă dezideratul ca descompunerea cadavrului să se desfășoare în mod natural.

Şi totuşi au existat cazuri de îmbălsămare şi la evrei. Iată trei exemple:

*Prima îmbălsămare cunoscută în rândul evreilor, conform relatării din textul biblic, este cea a lui Iaacov-Israel, hotărâtă de fiul său, Iosif, pe când aceștia se aflau în Egipt: „[Iosif] a poruncit doctorilor care erau în slujba lui să îmbălsămeze pe tatăl său, şi doctorii l-au îmbălsămat pe Israel” (Geneza 50:2).

În Egiptul Antic îmbălsămarea era o onoare care nu se acorda muritorilor de rând. Iaacov-Israel era o personalitate recunoscută de însăși Faraon: era tatăl lui Iosif, mare dregător la curte. Procedura a fost executată de profesioniști.

Motivul pentru care Iosif a dispus îmbălsămarea a fost rugămintea lui Iaacov, pe patul de moarte, ca trupul său să fie înmormântat în peştera Macpela/Tomba Patriarhilor din Canaan, Țara Promisă, alături de înaintașii săi Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca. În același loc era îngropată și Lea, soția lui Iaacov. (Geneza 49:30-31) Însă în momentul decesului Iaacov-Israel se afla în Egipt, iar păstrarea și transportarea unui cadavru pe o distanță de câteva sute de kilometri și în condiții de temperaturi ridicate putea fi rezolvată doar când acesta era conservat prin îmbălsămare. Desigur, medicii egipteni de atunci erau considerați „ași”: primele practici de îmbălsămare cunoscute s-au efectuat în Egiptul Antic.

Cum se poate împăca îmbălsămarea lui Iaacov-Israel, hotărâtă de fiul său, Iosif, în condiţiile în care îmbălsămarea nu respectă regulile iudaice privitoare la înhumare? Iosif, poate primi o circumstanță atenuantă: la data când el a dispus ȋmbălsămarea tatălui său, legea care interzicea această practică pentru evrei încă nu fusese dată. Abia cu 400 de ani mai târziu, la poalele muntelui Sinai, Moise a primit Tablele Legii de la Dumnezeu pentru poporul Său, legi care urmau să constituie întregul cod și practici de conduită enunțate în Levitic.

*Actul de îmbălsămare se regăsește câțiva ani mai târziu, de astă dată subiectul fiind însăși Iosif: Iosif a murit în vârstă de o sută zece ani. L-au îmbălsămat şi l-au pus într-un sicriu în Egipt (Geneza 50:26).

După circa 400 de ani de robie în Egipt, odată cu exodul, îl regăsim pe Iosif, de fapt mumia lui: Iar fiii lui Israel au adus din Egipt osemintele lui Iosif și le-au îngropat în Sichem… (Iosua 24:32)[1]. Un bilanț aritmetic se prezintă astfel: 400 de ani de robie în Egipt până la exod, apoi 40 de ani de peregrinare prin deșert, după care Canaanul a fost cucerit sub conducerea lui Iosua ben Nun. În toată această perioadă, mumia a fost purtată de descendenți până la îngroparea în Sichem.

Oare procesul de îmbălsămare, menit să păstreze cadavrele până la înmormântarea lor în Ereț Israel, nu justifică fapta ilicită?

*Un exemplu semnificativ, petrecut în Evul Mediu, este relatat în articolul despre îmbălsămare din Wikipedia în limba ebraică https://he.wikipedia.org/wiki/%D7%97%D7%A0%D7%99%D7%98%D7%94

Dr. Eliahu Montalto (1567 – 1616)[2], provenea dintr-o familie de evrei din Portugalia, convertită la creștinism. Stabilindu-se în Italia, el s-a întors la religia strămoșilor săi și a început să practice în mod deschis iudaismul.

Ajungând la Paris, el a intrat în serviciul reginei Marie de’ Medici, devenind medicul ei personal. Dr. Montalto a însoțit familia regală în Spania, la nunta lui Ludovic al XIII-lea. Pe drumul de întoarcere, el s-a îmbolnăvit în orașul Tours și a decedat în 17 februarie 1616. În testamentul său, Eliahu Montalto cerea să fie înmormântatla Amsterdam, unde locuiau fiii săi. În consecință, trupul său a fost îmbălsămat, transportat și înmormântat la cimitirul evreiesc Beit Chaim (Casa Vieții) din Ouderkerk aan de Amstel de lângă Amsterdam[3]. Pe ultimul drum a fost însoțit, printre alții, de fiul său Moise Montalto, precum și de Șaul Levi Morteira, care îi fusese discipol și secretar în ultimii șase – șapte ani.

Posibil că Maiestatea Sa Cititorul se aștepta la o frază de încheiere a acestui articol. Mă zbucium în continuare s-o găsesc …

Strul Moisa

---

[1] Iosua ben Nun a fost persoana desemnată de Moise, care a condus poporul evreu după moartea sa. În timp ce Moise a fost în primul rând un lider spiritual, care a acționat ca un intermediar între Dumnezeu și evrei, Iosua a fost fost nu numai un lider religios, ci și un comandant militar capabil, care a condus acțiunea de cucerire a Canaanului. Pentateuhul – respectiv cele 5 cărți din Tora – se termină cu moartea lui Moise, moment în care israeliții erau pe punctul de a traversa Iordanul pentru a intra în țara Canaan. Urmează Profeţii, prima carte fiind intitulată Iosua.

[2] Pentru cititorul interesat de personalitatea celui ce a fost Dr. Eliahu Montalto, elemente suplimentare în https://he.wikipedia.org/wiki/%D7%90%D7%9C%D7%99%D7%94%D7%95_%D7%9E%D7%95%D7%A0%D7%98%D7%90%D7%9C%D7%98%D7%95?tableofcontents=0,

[3] https://he.wikipedia.org/wiki/%D7%91%D7%99%D7%AA_%D7%97%D7%99%D7%99%D7%9D?tableofcontents=0