În toamna anului 2014 am vizitat pentru prima oară o țară musulmană, Tunisia, una din cele mai relaxate din punct de vedere al fundamentalismului religios. A fost un sejur obișnuit de șapte nopți, cu un zbor din Budapesta la Monastir, la doar trei ani după Primăvara Arabă. Nu insist asupra șocului cultural pe care l-am avut, sau poate ar fi mai corect să spun șoc social. Voiam doar o vacanță la mare, cea mai caldă mare pe care mi-a fost dat s-o încerc vreodată, unde după-amiaza apa era ca o supă răcită și unde foarte puțini dintre turiștii hotelului făceau baie. Nu știu de ce majoritatea lor copleșitoare prefera piscinele hotelului, de parcă piscine nu sunt peste tot.

Sunt o împătimită a mării, cu specific pe Marea Mediterană dar, oricât de mult îmi place plaja, soarele și apa, după un timp trebuie neapărat să părăsesc pentru câteva ore aceste splendori și să explorez împrejurimile. Încerc să vizitez tot ceea ce mi se pare de interes în apropiere. Așa că, hotelul fiind la vreo 15 km de orașul Monastir, luam zilnic un taxi și dădeam o fugă pentru o oră sau două în oraș. Voiam să mă plimb prin medina (orașul vechi și piața agricolă) și să aflu cum arată un oraș arab. Peisajul era foarte arid, după standardele mele europene, cu excepția parcurilor foarte frumos întreținute și pline de vegetație specifică, dar și de multe gunoaie purtate de vânt. De-a lungul coastei se înșirau satele tunisiene, toate având case mici, cu ziduri albe, ferestre și uși cu lemnărie albastră. Toate, fără excepție, aveau aceste culori și un farmec extraordinar. Poate contribuia și lumina specială și vecinătatea mării, nu știu, dar mie totul mi se părea ca o pictură vrăjită în care apărea câte o pată de culoare foarte vie – tufa de bougainvillea, cu rozul ei puternic, cățărată pe zidurile albe.

Într-o duminică m-am dus la Sousse, la vreo 30 de km de Monastir, unde este un muzeu arheologic într-un palat superb, pe care doream să-l văd. Curtea muzeului era plină de palmieri care aruncau puțină umbră, iar muzeul avea splendide mozaicuri lăsate în urmă de romanii trecuți pe aici. Am vizitat cu multă plăcere muzeul, după care voiam să dau o raită și prin medina din Sousse.

Pentru această vizită îmbrăcasem o rochie special cumpărată la Oradea, lejeră, din material extrem de ușor, din cele de tip indian, cu multe, multe culori, potrivită, ziceam eu, pentru căldura din Nordul Africii. Nicăieri nu am simțit vreodată asemenea temperaturi. ”Africa, ce să-i faci!” îmi spuneam ca să mă consolez. Rochia era aproape nouă, acasă încă nu apucasem s-o port, de fapt avea și aspect specific de vacanță, așa că abia am clătit-o puțin, așa cum fac întotdeauna cu obiecte noi de îmbrăcăminte și am pus-o în bagaj. În culorile ei predomina albastrul închis. Nu chiar bleumarin, dar un albastru tare. Ei și fiind eu ”în Africa” și transpirând sub briza mediteraneeană din Sousse, după vreo două ore am observat că frumosul albastru al rochiei mi se transfera fără nici o jenă pe piele… Eram vopsită toată, asortată perfect cu lemnăria albastră a caselor tunisiene!

Pe oriunde merg, una din plăcerile mele este să stabilesc legături cu oamenii, să verific pentru a nu știu câta oară că ne putem înțelege în pofida barierelor de limbă și de cultură. Mă fascinează și ador această abilitate umană de a transmite unul altuia o stare, o emoție, un gând, doar printr-o privire sau un zâmbet.

Ajunsă în medina, m-am oprit la un stand cu obiecte artizanale din piele, de unde voiam să cumpăr mici cadouri. Vânzătoarea era o tânără cu zâmbet larg și ochi scânteietori. Am intrat în vorbă cu ea în engleză și i-am spus imediat:

– Uite ce-am pățit, sunt toată albastră de la rochie!

Amândouă am izbucnit în râs și ea mi-a spus:

– Când te duci acasă, pune rochia la înmuiat în apă pentru vreo două zile, până iese toată culoarea care e în plus, apoi poți s-o porți.

Eu mă gândeam că o să rămână în apă pe vecie…

Am cumpărat de la fata tunisiană niște port-chei, portmonee și alte nimicuri și m-am întors la hotel. Nici nu mai știu câte dușuri hotărâte am făcut până s-a dus albastrul de pe mine.

Sunt genul de om care nu se ia prea în serios și îmi face de-a dreptul plăcere să fac haz de necaz. La un moment dat mă scuturam de râs, gândindu-mă că ar fi trebuit să mă așez în mijlocul pieței din Sousse, să-mi fixez privirea pe cer și apoi să mă uit insistent la ceas sau, și mai bine, la telefon, ca și când aș fi așteptat să sosească nava spațială care să mă ia… Doar semănam destul de bine cu eroina principală din filmul Avatar… Mă rog, poate nu chiar atât de frumoasă, dar aproape la fel de albastră!

Anca Laslo