Părinții, fratele meu și cu mine am ajuns în Israel în 1972 și deodată am descoperit tot felul de rude care plecaseră încă de la începutul anilor 1950 și pe care le cunoșteam mai mult din auzite: sora tatei, verișoarele mamei…  Pentru mine toate erau mătuși și aveam pentru ele o nespusă admirație – iată israeliene „neaoșe”, cu o vechime de 20 de ani!  (Acum, după 50 de ani, eu încă nu mă consider cu adevărat „neaoșă”…)

Petrecând un weekend la una din ele, am descoperit o carte de bucate foarte ciudată.  Era ferfeniță, se vedea că mătușa o folosea aproape zilnic, dar nu era o carte de bucate obișnuită, în primul rând pentru că era scrisă în trei limbi.  Am răsfoit-o cu mult interes, am citit câteva pagini…  Era prima carte de bucate apărută în Palestina mandatară în 1936 și publicată de WIZO, organizația sionistă internațională a femeilor.  În zilele noastre ea este foarte apreciată de colecționari.  Spre norocul meu am găsit pe internet un exemplar scanat și abia acum am citit-o mai pe îndelete.  Îi invit pe cititori să o răsfoiască:

https://wellcomecollection.org/works/bh9qd349/items?canvas=11&langCode=false&sierraId=b21538505

Autoarea, Erna Meyer (1890-1975) și-a făcut doctoratul în economie la Berlin și apoi s-a specializat la o școală de gospodărie din America.  Cartea ei, Gospodăria modernă, apărută în 1926, a fost un bestseller și a fost tradusă în mai multe limbi.  Dar în 1933, ea și-a dat seama că pentru evrei schimbările politice din Germania nu prevesteau nimic bun și când a fost dată afară din conducerea revistei Economia domestică modernă, a lăsat totul și a emigrat în Palestina.  Aici s-a confruntat cu condiții complet noi: o climă diferită, alte obiceiuri, alimente se găseau, dar nu cele cu care era obișnuită, tehnologia era mult mai primitivă, se gătea de obicei pe primus.  Și apoi ea cel puțin știa să gătească, dar cum să se descurce femeile pentru care gătitul fusese dintotdeauna grija servitoarei? 

Această realitate a determinat-o să scrie cartea, pe care o vedea nu numai ca pe o culegere de rețete, ci mai ales ca pe un îndreptar pentru munca zilnică a gospodinei într-o țară nouă.  Cartea s-a bucurat de un succes fenomenal – doar era singura pe piață! – și se găsea peste tot, chiar și la băcănie.  După părerea mea, interesante sunt nu neapărat rețetele, ci mai ales ceea ce se poate citi printre rânduri – este ca o privire spre o lume de mult apusă.

Precum spuneam, cartea e scrisă în trei limbi: engleza – limba oficială, ebraica – limba vorbită de majoritatea populației evreiești și germana – limba celor fugiți din fața pericolului nazist, al treilea mare val de imigranți din istoria țării.  Populația era eterogenă, cei mai mulți erau imigranți, mai vechi sau mai noi, și toți încercau să vorbească ebraica, fiecare cum putea.  În carte se găsesc și liste de cuvinte legate de gospodărie, un adevărat „mic dicționar”.

Cartea de bucate este vegetariană, autoarea spune că pregătirea cărnii este aceeași peste tot și nu prezintă niciun interes deosebit.  Mai mult, clima caldă din Palestina presupune o alimentație mai ușoară ca cea din Europa și bazată mai mult pe zarzavaturi și fructe, care sunt ieftine și se găsesc din belșug.  Dar din diverse observații ale autoarei și sfaturi legate de reducerea cheltuielilor, am rămas cu impresia că o bună parte a populației nici nu putea să-și permită carne.  Există și diverse rețete de imitație de carne, bazate pe vinete, „chifteluțe” din fulgi de ovăz și alte minuni.

Principala menire a cărții era să prezinte gospodinelor alimente cu care nu erau obișnuite și să le explice cum se prepară vinete, dovlecei, bame etc. care sunt foarte comune în Levant, dar în Europa de atunci erau prea puțin cunoscute – unele încă nici nu aveau nume, de aceea în carte se folosesc denumirile ebraice sau arabe: chatzilim, kussa, bamya.  Apar și tot felul de întrebuințări pentru măsline și ulei de măsline, precum și pentru fructele locale (migdale, curmale, smochine, stafide…) 

În 1936 în Palestina exista deja o industrie alimentară destul de dezvoltată, se găseau diferite produse lactate, conserve, extract de supă, praf de budincă etc.  Autoarea face o adevărată apologie a ketchupului (pag. 32) – presupun că maeștrii bucătari ai zilelor noastre s-ar cutremura!  Dar în condițiile de atunci era singurul amestec de condimente gata preparat și se recomanda pentru supe, carne, pește, salate proaspete, salate din zarzavat fiert sau conservat, paste făinoase, practic pentru orice mâncare.  Iar la copt se întrebuința ulei de cocos, pentru că margarina încă nu exista.

Condimente se găseau, dar nici acestea nu erau ca cele din Europa.  Autoarea recomandă ca fiecare gospodină să-și țină pe pervazul ferestrei sau pe balcon lădițe, ghivece (sau cutii vechi de conserve) cu mărar, pătrunjel, țelină, arpagic, mentă, etc.  Dacă sunt semănate o dată la două săptămâni, gospodina va avea întotdeauna la îndemână frunze proaspete.  Ea dă chiar adresa unei firme unde se pot cumpăra semințe, spunând că „semințe de un piastru vor ajunge pentru câteva luni”.  Există și condimente care cresc sălbatice și pot fi culese, ca de exemplu salvia sau cimbrul.  (Aș adăuga că la Ierusalim foile de dafin, rozmarinul și levănțica pot fi culese de prin grădini.)

Un alt aspect al muncii gospodinei este tehnologia care îi stă la dispoziție.  În Europa anilor 1930 existau deja mașini de gătit cu gaz sau electrice, dar aici majoritatea gospodinelor trebuiau să se mulțumească cu un primus cu petrol.  Adevărul este că țara se afla încă la începutul procesului de electrificare, prima hidrocentrală de pe Iordan a fost dată în folosință în 1932.  În același an s-a construit și prima termocentrală la Jaffa, care alimenta Jaffa, Tel Aviv și câteva așezări din împrejurimi.  Curentul electric era scump și încă nu exista peste tot.  Dar cu o privire spre viitor, autoarea încearcă să convingă gospodinele despre avantajele gătitului electric.  Din cauza prețului ridicat, ea propune utilizarea economică a căldurii: deasupra unei oale unde fierbe mâncare se poate pune încă una la încălzit…  Iar pentru a fierbe apă, este mult mai avantajos să se ia apa caldă din boilerul electric, unde apa este încălzită peste noapte, când prețul curentului este mult mai mic.  De altfel un boiler de zece litri este perfect suficient pentru o familie de 4-5 persoane ca să facă și duș, atât vara, cât și iarna – cel puțin după părerea ei!

Chiar dacă în carte există un capitol destul de mare despre prăjituri, prea puține gospodine aveau acces la un cuptor și coptul se făcea tot pe primus, într-o „oală-minune”.  Eu îmi amintesc că nici bunica mea nu avea cuptor și uneori făcea brânzoaice într-o asemenea oală-minune, direct pe aragaz.

În 1936 existau deja frigidere electrice care aminteau în mare măsură de modelul Fram din România anilor 1960, dar cei care încă nu aveau acces la curent electric trebuiau să se mulțumească cu un ghețar.  Probabil că cititorii mai tineri nici nu vor ști despre ce vorbesc: era un dulăpior de lemn, căptușit pe dinăuntru cu tablă, cu loc pentru un bloc de gheață și cu o țeavă pentru scurgerea apei.  Îmi mai amintesc că aveam și noi o asemenea „dihanie” și în fiecare zi tata aducea acasă un bloc de gheață…  Instrucțiunile practice pentru întreținerea ghețarului se citesc ca un document istoric.  Sâmbătă oricum nu se putea primi gheață, deci se recomanda ca în fiecare sâmbătă seară, ghețarul să fie spălat cu apă cu sodă și lăsat să se usuce și să se aerisească peste noapte.  Ce viață!…

Se pare că bugetul pentru publicarea cărții a fost cât se poate de limitat și de aceea s-a apelat la sponsorizare de către diverse firme comerciale, astfel că în carte se găsesc o sumedenie reclame ale vremii: alimente, detergenți, mașini de gătit, dar și spălătorii, cafenele etc.  Cred că acest aspect îi va interesa pe toți cititorii, dar în special pe cei din Israel, pentru că unele firme mai există, sau cel puțin au existat până nu demult și desigur că unii cititori și le vor aminti.

În 1940 Erna Meyer a publicat încă o carte de bucate deosebită, Bucătăria în vremuri de criză.  Apoi activat ca directoare economică a unui „sat al copiilor” și ca profesoară de gospodărie la o școală din Ierusalim.  Ultimii ani ai vieții și i-a petrecut la Haifa.

În încheiere aș vrea să aduc o singură rețetă, una foarte apreciată până în ziua de azi:

Imitație de pateu de ficat pe bază de vinete (pag. 112)

Cinci vinete mici se taie felii, se prăjesc în ulei, apoi se dau prin mașina de carne, împreună cu un ou tare și o ceapă crudă.  Se adaugă o ceapă prăjită, sare, piper și oțet.  (Ceea ce s-a schimbat de atunci este proporția dintre vinete și ouă.  Dacă atunci se punea un ou la cinci vinete, acum se pune un ou la o vânătă.  Este și asta o mărturie a schimbării nivelului de trai.)

Așadar am „modernizat” rețeta.  Am tăiat o vânătă în felii groase de un deget și ca să nu absoarbă prea mult ulei, nu le-am prăjit, ci le-am uns cu puțin ulei și le-am rumenit la cuptor.  Între timp am fiert un ou tare și am prăjit o ceapă.  La ceapa crudă am renunțat.  Mașină de carne nu am, așa că le-am pus pe toate în tocătorul electric.  Am adăugat sare, piper, un strop de oțet și vreo jumătate de linguriță de muștar… și gata.  O minunăție de salată de vinete!

Hava Oren

Bibliografie:

https://de.wikipedia.org/wiki/Erna_Meyer

https://xnet.ynet.co.il/articles/0,7340,L-5721773,00.html