Pentru cine nu mă cunoaște bine, încep cu o mărturisire: eu sunt un om ordonat (pe cât posibil). De exemplu, eu notez în calculator fiecare călătorie în străinătate, un obicei bazat pe obsesia individului care timp de zeci de ani n-a avut cum să viziteze o țară vecină.

De zeci de ani îmi doresc să mă urc în mașină, s-o iau spre nord și în câteva ore să ajung la Beirut, într-o după-amiază de duminică primăvăratică, și să beau o cafea turcească într-o cafenea din centrul orașului căruia până nu de mult i se spunea ”Parisul Orientului Apropiat”. Până una-alta, mi-am pus pofta-n cui.

Pe calculatorul meu, până acum vreo două săptămâni, nu apărea nicio țară arabă.

Aici trebuie să fac o corectură care să explice și titlul. De fapt, de-a lungul a aproape două decenii eu am fost în țări arabe, în Liban, în Siria și în Iordania. Nu ca vizitator, sau turist, sau ca participant la vreun congres, ci ca medic militar, cu arma în mână, îngrijind răniți, și tot timpul cu speranța să ajung acasă, dar nu cu picioarele înainte… Și ăsta numai turism nu este!

Ei bine, ”tradiția” a fost încălcată! Timp de o săptămână am făcut turism într-o țară arabă, am intrat și am ieșit cu pașaport, am fost întâmpinat cu multă căldură și m-am simțit aproape ca acasă, o senzație incompatibilă cu ”vizitele” anterioare în țări musulmane. Țara cu pricina se numește Emiratele Arabe Unite (EAU), o entitate națională formată din șapte emirate de-a lungul celor două golfuri: Arab (sau Persic, depinde cum vreți să-l numiți) și Oman.

De la bun început cer scuze celor care se așteaptă ca acest text să se refere la aspectele pur turistice, care impresionează pe oricine care ajunge în acele locuri și înțelege (dar nu pricepe!) cum se poate că în aproximativ 40 ani un deșert se poate transforma într-o oază elegantă, bogată și plină de viață. Deci, nimic despre Burj Khalifa, despre Parlament, și nici măcar despre imensa moschee din Abu Dhabi. Oricărui doritor de date turistice îi stă la îndemână Dr. Google, sau chiar o excursie de câteva zile în țările care pe vremuri erau cunoscute numai de cei obsedați de geografie.

Ceea ce vreau să împart cu cititorii sunt acele aspecte care nu au legătură cu atracțiile turistice (numeroase), ci mai mult cu viața de acolo, cu oamenii cu care timp de șapte zile am respirat același aer de noiembrie, cald pe afară și extrem de plăcut înăuntru, căci peste tot rețelele de aer condiționat funcționează perfect.

Când spun ”oameni”, nici pe departe nu e vorba de o societate uniformă, așa cum nici Roma antică nu era populată de un grup omogen de indivizi. De ce tocmai Roma? Pentru că din acest punct de vedere situația în EAU este oarecum similară cu cea din Roma de odinioară: 20% din locuitori sunt CETĂȚENI, iar ceilalți 80% (adică 8 milioane) sunt EXPATRIAȚI.

Pe cetățeni nu-i vezi pe stradă, sau printre cei care lucrează afară, pe schele, la salubritatea străzilor, în hoteluri și restaurante. În malluri da, mai ales femei, că de cumpărat toată lumea cumpără. În cele șapte zile am numărat doar vreo zece din aceștia. Cum îi recunoști? După îmbrăcăminte, galabieh, adică o haină lungă până la glezne, de obicei albă, adaptată ca o cămașă, și care acoperă și capul, unde e fixată cu ajutorul unei benzi de funie neagră. În plus sandale, mai niciodată pantofi. Nu că ”celorlalți” li se interzice să poarte aceeași îmbrăcăminte, dar am înțeles de la ghidul nostru (de origine indiană, născut în EAU, dar fără drept de cetățenie) că ”nu se face”…

Deci cine poate fi cetățean? În primul rând cei proveniți din familiile ”originale”, adică acest drept se transmite din tată în fiu sau fiică. Copiii unui cetățean căsătorit cu o ”străină” vor și ei fi cetățeni, ceea ce nu se va întâmpla cu copiii proveniți dintr-o mamă cetățeană și un tată ”străin”, chiar dacă acest tată e a treia sau a patra generație în țară, și chiar dacă e musulman.

În EAU e important să fii cetățean. ”Niciun cetățean nu e sărac în țara asta”, ne-a spus ghidul. Și nici nu poate fi sărac, în primul rând pentru că mai toate familiile originale și-au aranjat de mult situația financiară prin afacerile cu petrol. În plus, cetățeanul nu plătește taxe, iar educația și asigurarea medicală e gratuită. (Tot ce amintesc aici în sens pozitiv pentru cetățeni e negativ pentru ceilalți.)

În Sharjah, capitala emiratului cu acela nume, un panou publicitar anunța că în spitalul cutare plata pentru o naștere naturală e de 5.500 dirhami, adică cam 1.500 dolari americani, bineînțeles pentru cei care nu au avut norocul să se nască în familiile băștinașe.

Numai cetățenii au pașaport EAU, ceilalți au pașapoarte eliberate în țările lor de baștină. E un lucru foarte important, pentru că de pe o zi pe alta poți fi anunțat că nu mai e nevoie de tine, și atunci unde să te duci?!

Prin acest aspect EAU se deosebesc de fostele țări comuniste.

De ce amintesc fostul bloc sovietic? Pentru că EAU este o țară totalitară, în care drepturile celor 8 milioane de expatriați sunt foarte limitate și pentru cine se opune regimului, pedepsele nu sunt deloc plăcute. Dar – și aici vine deosebirea esențială – dacă nu-ți place, poți părăsi țara în orice moment.

Și atunci se pune întrebarea de ce străinul se stabilește împreună cu familia într-o țară care nu e a lui, în care este clasat ca individ de categoria a doua și acceptă să fie slujitorul unei caste cu care nu are nici în clin și nici în mânecă.

Răspunsul pare simplu: în această țară care nu e a lui, el și familia sa o duc mult mai bine decât în țara lor de origine – pentru că printre cei 80% de care aminteam nu se numără francezi, englezi, nemți, sau scandinavi. Trei sferturi din străinii care și-au găsit un rost, mai mult sau mai puțin definitiv, în Emirate vin din India, Pakistan, Bangladesh, Filipine și Egipt.

Condițiile lor de trai sunt mai mult decât acceptabile. Călătorind prin Dubai am întrezărit de pe șosea un cartier cu case joase, dar aparent foarte plăcute, cu verdeață în jur, etc. La întrebarea mea cine locuiește acolo, ghidul a răspuns (textual!): cei care servesc în casele cetățenilor.

Vizitând o țară care răspunde pozitiv la mai toate criteriile după care este considerată totalitară, te aștepți să vezi poliție la fiecare colț de stradă sau intersecție de șosea. Ei bine, nu! Nu e nevoie de poliție, cel puțin nu la vedere. De ce? Pentru că…

– Lași pe bancă 1000 de dolari, te întorci după o jumătate de oră, banii tot acolo sunt! Aici nu se fură!

Acestea sunt vorbele organizatorului excursiei, care cunoaște deja realitatea acestei țări mai bine ca mulți alții care au vizitat-o. Pedepsele sunt grele, ani de închisoare, plus interdicția de a mai locui în EAU, obligația familiei de a se întoarce acasă… Nu, a continuat omul, aici nu se taie mâini pentru furt, ca în Arabia Saudită, și totuși nimeni nu îndrăznește să-și însușească bunul altuia.

– Și pe șosele? – am întrebat. Cum se face că nu vezi mașini conduse în mod nelegal și într-o săptămână, fiind toată ziua pe drumuri, am numărat doar 5 (cinci) claxonări?!

Răspunsul n-a întârziat:

– Amenzile sunt imense!

Într-adevăr, la o intersecție am văzut o listă de amenzi între 5.000 și 20.000 dirhami (6.000 dolari!!!).

Ca de obicei, o paranteză. În urmă cu peste o jumătate de secol, pregătindu-mă de emigrare, am întrebat un cunoscut care tocmai se întorsese dintr-o vizită în Israel, cum te descurci ”acolo” fără ebraică.

– Românește știi? Asta e de-ajuns.

La întrebarea cum te descurci în EAU fără arabă, realitatea îți oferă pe loc răspunsul: lingua franca e engleza. Mai totul e scris în engleză, de la instrucțiunile de comportare a șoferului de autobuz până la numele obiectelor din magazine. Explicația este că foarte mulți din acei 80% nu vorbesc limba oficială, adică araba. Un egiptean se înțelege cu un indian în engleză, la fel un filipinez cu un ”băștinaș”.

Ah, am uitat să menționez: un bărbat musulman poate ”achiziționa” patru neveste, (pe lângă cele neoficiale!) dacă are cu ce să le întrețină. Concluzia e clară: un străin, chiar musulman, nu-și poate permite acest lux, deși patru soții înseamnă și patru soacre, ceea ce nu e de dorit. (Oare greșesc?)

Scriu aceste rânduri într-una din acele zile cu patru meciuri de fotbal în cadrul Cupei Mondiale. La radio și la televiziune se vorbește de furia turiștilor din Qatar, cărora li s-a interzis accesul la băuturi alcoolice pe toată durata campionatului.

Cine e de vină că FIFA a ”ales” Qatar și nu EAU? (Refuz să dezvolt subiectul alegerii acelei țări ca gazdă a Cupei.) Pentru că în Dubai, în Abu Dhabi, peste tot alcoolul e permis fără nicio restricție în hoteluri și baruri. Inutil să menționez că în acele zile nu am văzut nici un singur individ beat, de altfel nici cerșetori nu erau.

Iar pentru sfârșit, nu mă pot abține de a adăuga o frază despre ce vezi cu ochii tăi în toate locurile în care ești dus: bogăție, opulență, eleganță, bun gust, civilizație, politețe.

– Nu te supăra, l-am întrebat pe ghid, de ce e nevoie de clădiri atât de spațioase? Am senzația că este o utilizare neeficientă a fondurilor.

Omul s-a uitat lung la mine și mi-a dat replica:

– Avem așa de mulți bani, nu numai din petrol, ci mai ales din business și turism, încât ne putem permite orice! Cuvintele lui aveau o notă de mândrie, după părerea mea nejustificată la un individ care, deși născut acolo, a fost nevoit să plece în India pentru a-și face studiile.

Excursia acesta mi-a oferit niște imagini și povești de neuitat. Pentru o clipă am uitat că de ”acolo” se vede, aproape cu ochiul liber coasta Iranului. Ce bine e ca din când în când să te rupi de tot și de toate și să te bucuri de ce vezi, mai ales când ai ajuns la concluzia ca EAU e o țară care se vizitează doar o singură dată.

Gabriel Ben Meron