Germana nu se numără printre cele cinci limbi pe care le vorbesc…Nu cred că mi-ar fi fost dificil s-o învăţ, însă nu am vrut! Puteam să merg la grădiniţa sau la şcoala germană, puteam să aleg această limbă la gimnaziu sau liceu, dar am refuzat cu înverşunare. Mulţi, foarte mulţi ani, în mentalul meu limba germană era legată indisolubil de război, de nazişti, fascişti şi lagărele de exterminare evocate de cele câteva cuvinte sau sintagme repetate în majoritatea cărţilor sau filmelor de război: Jawohl, Führer, SS-Sturmbannhürer, Panzer, Gestapo, Häftling, Appelplatz, „Los, los, schnell, schnell, raus, raus!” Sonderkommando…Judenrein. Simţeam o aversiune viscerală faţă de „limba călăilor” pe care nu mi-am însuşit-o. Şi totuşi, cu ocazia primei călătorii în spaţiul austriac – la un festival de film – mi-am dat seama că ştiu o mulţime de cuvinte nemţeşti şi am reuşit s-o înţeleg şi să mă fac înţeleasă de bătrâna gazdă de la pensiunea unde locuiam. M-a ajutat faptul că limba maghiară are destule cuvinte împrumutate din germană, iar pe altele le-am dedus din analogiile cu termenii din fizică şi tehnică, replicile din filme, versurile din cântece sau pe baza asemănării cu engleza. Atunci am regretat pentru prima oară încăpăţânarea mea stupidă. Mi-a fost ciudă că nu învăţasem germana din timp, pierzând astfel posibilitatea de conversa, de a citi, de a cunoaşte şi a pătrunde o cultură, o civilizaţie. Nu le-am dat o lecţie „inamicilor”, ci mă pedepsisem pe mine. Din păcate, nici de atunci încoace nu am avut timp să urmez un curs de germană, dar sper ca în viitor să am răgazul s-o fac şi să recuperez o felie de civilizaţie europeană (şi transilvană) pe care o (mi-o) refuzasem ca o proastă…

Ostilitatea faţă de limba vorbită de ceilalţi (fie ei inamici sau vecini antipatici, concetăţeni pizmuiţi sau dispreţuiţi) se manifestă într-o veselie în spaţiul mioritic. Unii se consideră insultaţi de cei care vorbesc între ei în limba maternă şi-i admonestează: „Aici suntem în România, să faceţi bine să vorbiţi în limba ţării!” În rest, maghiara este dispreţuită sau, cel puţin, ignorată. Persoanele publice sau jurnaliştii nu se obosesc nici măcar să înveţe pronunţia corectă a numelor maghiare şi ordinea specifică a numelui şi prenumelui (inversă), politicienii maghiari de vârf fiind apelaţi adesea cu „Domnule Hunor” şi „Domnule Béla” deşi numele lor de familie sunt Kelemen şi Markó. O eroare de pronunţie într-o limbă de circulaţie europeană este taxată, greşelile de limba maghiară nicidecum.

Nu o dată s-au dat lupte crâncene împotriva indicatoarelor, afişelor, plăcilor comemorative cu inscripţii maghiare sau bilingve, care au fost mâzgălite, distruse sau demontate. Se determină la zecimală ponderea populaţiei maghiare pentru a se stabili dacă se încadrează sau nu în prevederile legale de utilizare publică a limbii maghiare; în caz contrar se purcede la înlăturarea triumfală a inscripţiilor.

Probabil tocmai necunoaşterea (care se perpetuează cu obstinaţie) induce ostilitatea faţă de o limbă, o cultură aflată în proximitate. Concitadinii, vecinii, prietenii români nu se pot împărtăşi din cărţile, presa şi spectacolele în limba maghiară. Totuşi, câteva proiecte recente de traducere în română a unor lucrări literare maghiare contemporane şi titrarea unora dintre spectacolele de teatru invită majoritarii să treacă pragul culturii convieţuitoare. Traducerea emisiunilor de televiziune – impusă în anii 90 – mai mult pentru „controlul”conţinutului lor, serveşte de asemenea apropierii dintre cele două comunităţi.

Am învăţat din proprie experienţă cât de păguboasă este duşmănia faţă de o limbă, o cultură, lipsindu-te de posibilitatea de a cunoaşte, de a comunica, de a înţelege şi a te reconcilia.

Pe lista limbilor tratate cu ostilitate mai figurează şi altele. Ura faţă de limba rusă (a cărei însuşire era obligatorie într-o anumită epocă istorică) nu s-a diminuat, mai ales de când este personificată de „rusofonii” de dincolo de Prut. Şi cât de utilă ar fi cunoaşterea ei în perspectiva reluării colaborării economice cu Rusia!

Cât despre limba romani, ea este ignorată cu desăvârşire. Romii vorbesc româneşte şi ungureşte, ba chiar şi în limbile ţărilor europene în care au peregrinat, în timp ce limba lor (universul lor paralel) nu interesează aproape pe nimeni…

Mă întreb de cât timp este nevoie şi de cât curaj, ca în şcolile româneşti sau în alte instituţii să se iniţieze programe de învăţare a limbii maghiare, a limbii romani sau a altor limbi vorbite de minoritari ? Potrivit unei zicale maghiare „câte limbi vorbeşti, atâţia oameni eşti!”. Cât de util ar fi ca şi majoritarii să fie, măcar puţin…minoritari!.

(subiect reluat după un articol mai vechi „Nu am vrut să învăţi nemţeşte!”  http://www.acum.tv/articol/38132/)

Andrea Ghiță