Zilele trecute făceam ordine printre hârtiile mamei și am dat peste un manuscris… care mi-a amintit de o veche poveste de familie.

Bunica mea, mama mamei, era originară din satul Seletin din vestul Bucovinei – astăzi se află în Ucraina, în imediata apropiere a graniței cu România.  Sora ei mai tânără pe nume Frieda, o mare frumusețe, s-a căsătorit cu un farmacist din Maramureș, Gara József, și a locuit la Halmeu.  Au avut un singur fiu, Miklós.

Părinții lui Miklós au pierit în timpul Holocaustului, Jóska a fost ucis chiar în farmacia lui, iar Frieda a fost deportată la Auschwitz.  Numai Miklós, care nu era acasă, ci la internat, a scăpat cu viață.  După război s-a stabilit la Budapesta. Şi-a întemeiat o familie, a avut doi fii cam de vârsta mea.  Cu toate că Budapesta nu e departe de Arad, am avut foarte puțin contact, deoarece călătoria era dificilă în anii comunismului și mai era și bariera de limbă: soția și fiii lui vorbeau numai ungurește și nu puteam comunica.  Legătura mea cu fiii lui Miklós s-a stabilit abia mult mai târziu.

Și iată că acum zece ani, fiul mai mare, Ivan, a venit să ne viziteze la Ierusalim cu soția și cu fiica lui, Alexandra.

Pe vremea aceea Ally era elevă la liceul american din Budapesta.  Făcea un curs special de literatură și scria.  Eu găsesc că e foarte talentată.  Ce păcat că nu a devenit scriitoare!  Iată povestirea pe care am găsit-o și am tradus-o din engleză.

Ora două

de Alexandra Gara

– Dacă vrei să te faci bine, va trebui să-mi spui adevărul.

– Ce vă face să credeți că sunt bolnav?

Era ora 1.36, într-o după-amiază de joi și Dr. Fields discuta cu un băiat de nouă ani.  Nu era în asta nimic deosebit, căci era psiholog pentru copii, numai că foarte rar se găsea un copil care să-l mintă în față.  (Bineînțeles că celor mai mulți copii nici nu le-ar fi trecut prin minte asemenea idei – de aceea l-au și adus la psiholog.)  Fields nu se considera un geniu, dar el îi ajuta pe pacienții lui, era chiar foarte bun.  Și ca orice psiholog bun – de fapt ca orice om cu mai mult de șase minute de experiență cu copiii – știa că în acest caz trebuie s-o ia pe ocolite.  Oftă și își sprijini cotul de genunchi.

– Bine, atunci spune-mi, ție ce-ți place să faci?  Ai vreun hobby?

Băiatul îl privi câteva clipe în tăcere.

– Îmi plac cuțitele.

Cuvintele copilului erau directe, nu se simțea în ele nicio încercare de a-l amăgi.  Fields înțelese că băiatul îl pune la încercare.

– Cuțitele nu sunt un hobby, Stephen.

Remarca îi dezlănțui copilului un fel de sforăit aprobator, apoi tăcere.  Privirile lui cutreierară încăperea, oprindu-se pe colțul biroului.

– Îmi place să cioplesc, Dr. Fields.  Cu cuțitul.

Fields își trecu degetul peste jucăria din colțul biroului.  Era un ursuleț – sau poate un pește, un cățel, ceva – pe care îl cioplise în tinerețe.  De fapt nu-i plăcea, dar o păstra de peste treizeci de ani, mai ales ca să dovedească… nici el nu prea știa ce.  Când era întrebat, bâlbâia niște banalități despre importanța lucrului făcut de mâna lui, chiar dacă nu era cine știe ce, sau despre imaginația copilăriei, bla, bla, bla, și lumea îl lua în serios.  Nu era clar dacă vorbele lui erau într-adevăr plauzibile, sau dacă doctoratul înrămat care atârna deasupra biroului era cel care îi amăgea pe oameni, făcându-i să creadă că e înțelept și nu doar prețios.  Ambele posibilități îi erau pe plac.

– Cioplitul e un hobby frumos.  Poate cam primejdios pentru un copil, dar ce să zic?  Și eu am cioplit în copilărie.  Te-ai gândit vreodată să faci ceva pentru fratele tău?  Sunt sigur că s-ar bucura de o jucărie, mai ales acum, când e în spit…

– O, Dr. Fields, chiar nu m-am gândit.  Ce idee bună!

Băiatul continua să zâmbească, dar falca lui încordată avea un aer amenințător.

De fapt era un copil foarte frumos, dacă îl priveai prin ochii unui străin.  Tânăr, suplu, cu bucle blonde și ochi căprui, îmbrăcat în uniforma școlară, avea aerul unui elev model.  Iluzia dispărea, desigur, de îndată ce ușa cabinetului se închidea și băiatul își sufleca mânecile, lăsând să se vadă cicatricile arsurilor de pe brațe.  Fields făcea un efort să nu se uite la ele, să-l privească pe băiat direct în față, dar era de-ajuns să se gândească la ele și cicatricile deveneau parcă mai arzătoare.  Când totuși le arunca o privire, băiatul nu reacționa, se făcea că nu observă, dar amândoi știau că observase.  Amândoi știau de ce băiatul avea mânecile suflecate.

– Alte hobby-uri nu ai?  Parcă am auzit ceva despre… foc?

Psihologul încerca să păstreze o atitudine detașată, nonșalantă.  Spera să-l ia prin surprindere și să-l facă să admită.  Dar băiatul era neclintit.  Zâmbetul hain rămânea întipărit pe fața lui mică, de parcă fusese cioplit.

– Cred că mă confundați cu altcineva.

Fields știa că nu-l confundă.

Niciodată nu vorbeau despre cicatrici și despre felul cum le primise.  Aproape tot timpul dădeau târcoale subiectului, dar de îndată ce se apropiau de un posibil motiv, sau când ochii copilului deveneau aproape negri – o mărturisire? – el părea să-și amintească de hohotele de plâns ale mamei, îndreptate parcă în gol:  „Știai?  Știai că e acolo?” și discuția se oprea. 

– Ai mai fost să-l vezi pe fratele tău, Stephen?

– Nu.

– A început cu operațiile?

– Da.

– Cum se simte?

Niciun răspuns.  Fields scoase un oftat.

Amândoi rămaseră un moment în tăcere.  Fields își îndreptă spinarea, urmărit de privirea copilului și involuntar lăsă ochii în jos.  Deodată îi veni o idee.  Era ceva vag, instinctiv, care i se zvârcolea în creier până când înțelese că trebuia să aibă dreptate.  Și întrebă:

– Când?

Băiatul miji ochii.

– Când ce?

Fields își simțea bătăile inimii în urechi.

– Când ți-ai văzut fratele?

– A, azi se împlinesc 35 de ani.

Fields înțepeni.  Își trecu degetul de-a lungul gulerului cămășii.

– Nu știu la ce te referi.  Glumești?  Nu e deloc nostim.  Nu știu cum ai…  De ce…  Nu e vorba despre mine!

Ceva în privirea băiatului făcea ca vocea să i se poticnească, să i se taie respirația.

– Nu?

Încăperea devenise înăbușitoare.  Copilul, cu buclele perfect aranjate pe tâmple, nu părea să bage de seamă.  În schimb Fields transpira ca un om care alergase kilometri în șir cu o greutate de gât și când băiatul se aplecă spre el, tresări involuntar.

– Știți ce cred eu?

Vocea băiatului era limpede, liniștită, parcă venită de pe altă lume.

– Cred că vă e frică de mine și de ce o să zică mama, cred că i-ați făcut foarte mult rău fratelui dumneavoastră și acum încercați cu disperare să ascundeți acest lucru.

– Habar n-am despre ce vorbești, murmură Fields.

Sephen clipi din ochi.  Fields clipi din ochi.  Și deodată ceva se puse în mișcare.

– Când eram foarte mic și stăteam în fața oglinzii, aveam de fiecare dată senzația că în fața mea se află cineva.  Cineva cunoscut.  Credeam că sunt două persoane distincte, dar eram numai eu și oglinda.

Stephen își sprijini cotul pe genunchi.

– Da, zise. Așa făceam și eu.

Lui Fields i se prelingea sudoarea pe gât.  Încercă să-și suflece mânecile, dar degetele lui tremurânde nu reușeau decât să tragă cu mișcări sacadate de țesătura care îi acoperea brațele.  Nasturele manșetei se rupse și se rostogoli cât colo, dar când se aplecă să-l caute, nu văzu în fața ochilor decât carne arsă.  Totul i se învălmășea în fața ochilor, se apleca încoace și încolo, se colora în nuanțe de roșu, maro, verde, galben, până ce se estompa într-un gri, gri, gri și nu mai era conștient decât de râsetul cristalin al lui Stephen și de greutatea unui lanț care îi strivea vena jugulară…

Avea impresia că ceva se lovește de craniul lui, se scutură ca să scape de zăngănitul înnebunitor și deodată auzi sunetul unei voci care nu era a sa, spunând:

– Dr. Fields!  Dr. Fie… 

Stephen? 

Fields ridică capul și vederea i se limpezi.  În fața lui se afla o femeie într-o rochie de culoare închisă.

– Oh, Marjorie?  Bună ziua.  Eu tocmai termin.

Marjorie aruncă o privire încruntată prin încăpere, apoi spre Fields.

– Mda, Dr. Fields, n-ați răspuns la telefon… – făcu un gest spre telefonul scos din priză – așa că am venit să vă spun că a sosit pacientul programat pentru ora două.

– Ora două?  Fields se întoarse spre copilul de pe canapea.  Dar pacientul meu…

Cuvintele i se stinseră pe buze.  În cameră nu se afla decât el și secretara.  Își îndreptă din nou privirea spre secretară și aceasta făcu un pas înapoi.  La început i se păru ciudat, dar apoi înțelese că probabil arăta prea răvășit, înfricoșat, gata-gata să se prăbușească și pentru ce??  Făcu un efort să se calmeze, își ridică blocnotesul care căzuse pe podea.

– Desigur, Marjorie.  Să intre.

Budapesta, ianuarie 2015