După cum am mai spus în povestirea Islazul (https://baabel.ro/2023/06/islazul/), am petrecut multe zile de vară pe meleaguri vâlcene împreună cu cei trei nepoți, fiind găzduiți în casa de vară a bunicilor din partea mamei a doi dintre copii. Le consider cele mai frumoase momente din viața noastră de până acum, dar și cele mai grele; răspunderea era foarte mare.

Încă de la început mi-am dorit ca verii să devină prieteni buni nu doar pentru perioada copilăriei, ci pentru toată viața. Nu știu dacă am reușit, dar sunt semne încurajatoare, acum, când sunt aproape toți trecuți de vârsta adolescenței.

Cum spuneam, îi supravegheam non-stop, ca să nu se întâmple ceva nedorit.

Celor trei li se adăuga, aproape zilnic, un al patrulea năzdrăvan, nepotul unei familii din sat, venit în vacanță. Fiind din partea locului (stătea în orașul apropiat), el ne era și un fel de ghid în deplasările noastre. Nepoții mei erau veniți mai de departe.

Aproape toată ziua era joacă, iar după joacă era tot joacă. Cred că înțelegeți bine la ce mă refer.

Deseori ieșeam cu toții din curtea gospodăriei, mai ales spre seară, când soarele se mai domolea. O plimbare preferată era la râul Otăsău care străbate comuna, foarte aproape de terminarea proprietății cuscrilor noștri.

Ajunși la râu, îndeletnicirea cea mai plăcută a copiilor era să arunce în apă pietricele luate din partea secată a râului, apa fiind mai mare sau mai mică, după cantitatea de precipitații căzută în zonele de unde își aduna râul apele. Trebuia să ne ferim capetele de o întâlnire neașteptată cu vreo pietricică sau o așchie găsită printre pietre. Dacă v-a lovit vreodată ceva prin zonă, să știți că de la grupul nostru a pornit obiectul zburător.

Altă preocupare, mai ales când râul era foarte scăzut, era să arunce în apă bețe și alte obiecte care pluteau, lăsând să se vadă viteza de curgere. Susurul apei făcea ca trecerea timpului să fie plăcută și pentru noi, doi bunici, nu numai pentru copii.

În procesul de ”disciplinare-educare” din acea vacanță am creat ad-hoc… un joc. Dis-de-dimineață, copiii primeau câte 10 puncte, iar pe parcursul zilei, de fiecare boacănă pe care o făceau le scădeam un număr de puncte proporțional cu efectul ei ”distructiv”. Seara, primeau atâția lei câte puncte aveau, dacă mai era vreun rest.

Odată cu laptele, copiii născuți la începutul acestui secol au înghițit, probabil, și dorința de a avea bani cât mai mulți. Cu siguranță știți asta cu toții, mai ales cei care aveți nepoți născuți în mileniul 3. Jocurile de Lego nu sunt pe toate drumurile și nici prea ieftine! Nu-mi amintesc, copil fiind, să vreau să strâng bani să-mi cumpăr ceva.

Ajungem noi într-o zi la ”marele fluviu” rămas râuleț, trece perioada jocului de lângă apa curgătoare și pornim spre alt obiectiv turistic: un pod pietonal din lemn. Copiilor le plăcea să-l treacă dus-întors, să vadă apa de la înălțime și să mai găsească ceva-ceva de hârjoană.

Înainte de a ajunge la pod, într-o zonă alimentată de un izvor nevăzut la suprafață, creșteau brusturi cu frunze foarte mari, dintre care bunicul le alegea pe cele potrivite pentru a juca rolul de pălării ecologice, protectoare.

Monitorizarea ”abaterilor” comportamentale era continuă pe tot parcursul zilei. Întrecerea, goana pentru a primi cât mai mulți lei seara, la bilanț, era acerbă. Știau că pentru fapte frumoase pot fi recompensați, adăugându-li-se puncte la zestrea de moment.

La un capăt al podului era o troiță cu o icoană reprezentând-o pe Maica Domnului cu pruncul în brațe. Știau toți de icoană. Inițial, aceasta fusese în culori vii, dar o găseam vară după vară cu semne că timpul lucrează, mai ales asupra unei hârtii de proastă calitate și neprotejată.

Ajungem la pod și cel mai mic dintre băieți, care nu avea mai mult de 4-5 ani, ridică spre mine mânuța și-mi dă vreo 3-4 fire de flori sălbatice pe care le culesese fără ca noi să observăm. În primul moment am crezut că mi le dă mie. Nu! Îmi spune că sunt pentru icoană. Vă dați seama ce emoție am încercat noi, bunicii! Cu greu am pus firele lângă pictură, apoi l-am felicitat și i-am dat pe loc toate punctele pe care le pierduse de la începutul zilei.

Atât mi-a trebuit! A pornit o furtună de invidie copilărească! Mărimea recompensei li s-a părut nedreaptă celorlalți copii. Micuțul era țanțoș ca un cocoș pe lângă găinile din ogradă; pentru el era un mod de a se răzbuna pentru toate umilințele. Zile în șir, copiii mai mari mi-au făcut reproșuri de ce nu le-am spus dinainte că cine duce flori la icoană primește puncte.

Trageți singuri concluzia acestei întâmplări care spune multe despre firea omului fie mic, fie mare. Face un lucru doar dacă i se spune dinainte de recompensă. După părerea lor, doar atunci nepotul cel mic trebuia recompensat!

Dar uite că se pune, chiar dacă nu i se spune!

(Pozele sunt din luna iulie a acestui an. Podul de lemn a fost reconstruit din fier, iar icoana e și mai decolorată. Brusturii nu mai sunt; a secat izvorul subteran sau, poate, și-a mutat cursul.)

Elena Stoican, București, 15 iulie 2023