Nu știu câți ați citit ceva sau măcar ați auzit despre Jacques Le Goff. Eu sunt din cea de a doua categorie, parcă mi-a trecut pe lângă ureche numele lui, dar nu știam unde să-l pun. Acuma știu. O prietenă mi-a cumpărat de ziua mea una dintre cărțile lui: Intelectualii din Evul Mediu. Nu cred că îl cunoștea pe autor, probabil i-a atras atenția titlul și și-a zis că e un cadou frumos pentru un… intelectual.

Au trecut șase luni de când o am și i-a venit rândul. Cartea este extrem de interesantă și o recomand în primul rând cititorilor noștri care sunt cadre universitare, dar și nouă, celor cei care am absolvit o universitate, și asta deoarece autorul consideră că intelectualii medievali au fost dascălii, profesorii din universități.

Este o istorie fascinantă despre felul cum au luat naștere universitățile, în secolul al XII-lea, cine erau profesorii, studenții, cum și din ce trăiau, ce însemna o universitate, ce se preda, cum ajungeai să-ți dai doctoratul (foarte greu și după foarte mulți ani de studii) și cum au evoluat universitățile de la entități independente la structuri dependente de papalitate, biserică sau prinți. La începuturi, acestea se aflau într-o situație paradoxală: la înființare și în primii 50-100 de ani, universitățile „nu existau”, adică nu aveau sedii. Profesorii își adunau în jurul lor studenții și își căutau un loc unde să țină cursurile – acesta putea să fie o piață, o biserică sau o sală oferită într-un castel. Un profesor cu faimă era ascultat și urmărit de sute de studenți; unde se ducea el, veneau și studenții. Dascălii proveneau fie din ordinele călugărești, fie din clerul de mir, cu mai puține constrângeri, și între ei existau permanente confruntări.

Teoretic, învățământul era gratuit, dar studenții le plăteau profesorilor, iar ei la rândul lor depindeau de stipendiile primite de la diverși binefăcători sau se angajau să lucreze, mai ales ca copiști, deoarece aveau nevoie de manuale, iar acestea erau manuscrise care trebuiau copiate. Studenții se bucurau de numeroase drepturi, libertate de exprimare, puteau participa liber la dezbateri și aveau dreptul la grevă. În secolul al XII-lea exista o categorie de studenți săraci rătăcitori, goliarzii. Ei umblau prin mahalale și cârciumi și erau înzestrați cu un spirit critic împotriva tuturor, un fel de anarhiști, precursori, ai lui François Villon, spune Goff, nu numai ca mod de viață, ci și ca poeți, tematica aleasă de ei regăsindu-se mai târziu la marele poet francez.

Nici profesorii, nici studenții nu voiau ca universitățile să ajungă sub influența și administrația bisericii sau a comunității, respectiv a orașelor. Au fost nenumărate conflicte între studenți și diferite autorități, mai ales în secolul al XII-lea, atunci când au luat ființă primele universități, la Paris, Padova și Oxford. Numai că, odată cu trecerea timpului, autoritățile religioase și laice, inclusiv papalitatea, și-au dat seama de puterea pe care o va putea reprezenta universitatea, au făcut totul să o supună și, paradoxal, perioada renascentistă pe care ne-o închipuim ca pe un progres imens, a fost cea a transformării și închistării universităților. Și nu este vorba numai de forma de organizare, ci de confruntările de idei și de însăși noțiunea de intelectual. La început acesta se definea ca ”muncitor cu mintea”, dar cu timpul a ajuns în rândul aristocrației.

Dascălii făcând parte din cler, era firesc ca printre obiectele de studiu un loc important să fie ocupat de cele religioase. Dar a fost perioada când intelectualii medievali au descoperit antichitatea greco-romană, în primul rând pe Aristotel, pe care puteau într-un fel să-l armonizeze cu creștinismul. Filiera prin care clasicii greci au pătruns în Occident a fost cea arabă, de aceea traducătorii de arabă erau la mare căutare, ei fiind recrutați din Spania, din rândurile creștinilor care trăiseră sub stăpânire musulmană (mozarabi) sau chiar dintre evrei sau musulmani. Din cauza acestei filiere, alături de Aristotel îi putem regăsi și pe Avicenna și Averroes.

Unul dintre marii teologi și dascăli ai acestei perioade, Bernard de Chartres, a spus: ”Noi suntem niște pitici cățărați pe umeri de uriași. Vedem deci mai bine și mai departe decât ei, nu pentru că vederea noastră ar fi mai ageră sau am fi mai înalți, ci pentru că ei ne înalță în aer și ne poartă pe înălțimea lor gigantică”. Cuvintele lui au fost apoi preluate de intelectualii din Evul Mediu.

Citind despre felul cum se învăța la aceste universități, m-a frapat asemănarea cu studiul la academiile religioase evreiești (yeșivot). Totul se baza pe dispute. Se abordau diverse subiecte, tematica principală fiind dogmele religioase, se analizau, se ascultau păreri. Nu știu dacă era inspirație evreiască, sau era inspirație clasică, pentru că așa se învăța și la școlile elene din Antichitate. 

Acest secol al XII-lea este perioada marilor dispute filozofico-religioase care de multe ori se terminau cu sancțiuni dure la adresa celor care puneau dogmele sub semnul întrebării. Goff amintește printre altele pe cele dintre realiști și nominaliști, în care elementul pozitiv, progresist nu erau realiștii ci nominaliștii. Exemplul strălucit aici este Abélard, cunoscut azi printre intelectuali nu pentru povestea de dragoste, până la urmă nefericită, dintre el și Héloïse, (o femeie cu un bun simț extraordinar, apreciază Le Goff), ci pentru poziția lui rațională față de catolicism. A fost un logician de prima mână, un moralist și un umanist, scria autorul. Obligat să-și petreacă ultimii ani la mănăstirea Cluny, Abélard a scris lucrarea Dialog între un filozof (păgân), un evreu și un creștin, în care ”a vrut să arate că nici păcatul originar, nici întruparea n-au adus o ruptură absolută în istoria umanității”. A căutat să valorifice tot ce era comun celor trei religii care reprezentau pentru el suma gândirii umane, subliniază Le Goff. Față în față cu cei care manifestau un spirit separatist tranșant, umanismul său plin de toleranță a căutat ceea ce unește oamenii, amintindu-și că ”multe sunt casele în locuința Tatălui”.

Din păcate, spiritul lui Abélard, precum și alte libertăți ale acestui secol al XII-lea nu se mai regăsesc în secolele care urmează. Ele se pierd în furtuna istoriei și a unor schimbări care vestesc alte interese, alte orizonturi, și nu întotdeauna mai bune decât trecutul.

Eva Galambos