În Orientul Mijlociu lucrurile se precipită şi se schimbă de la o zi la alta, cu consecinţe de multe ori imprevizibile. Un exemplu semnificativ în acest sens sunt demonstraţiile anti-Erdogan, modul în care desfiinţarea unui părculeţ din centrul Istanbulului a declanşat o revoltă de dimensiuni şi intensitate neaşteptate. Cu certitudine, putem vorbi de influenţa “primăverii arabe”…
În Orientul Mijlociu lucrurile se precipită şi se schimbă de la o zi la alta, cu consecinţe de multe ori imprevizibile. Un exemplu semnificativ în acest sens sunt demonstraţiile anti-Erdogan, modul în care desfiinţarea unui părculeţ din centrul Istanbulului a declanşat o revoltă de dimensiuni şi intensitate neaşteptate. Cu certitudine, putem vorbi de influenţa “primăverii arabe”, fermentul schimbărilor din regiune, dar în fiecare ţară, sub lozinca schimbărilor democratice, se urmăresc alte scopuri, unele dintre ele fiind departe de a se încadra în modelul democratic occidental. Nu ştim încă ce sfârşit vor avea mişcările din Turcia. Contrademonstraţia organizată de forţele guvernamentale a scos pe stradă 100.000 de oameni, mai mulţi decât demonstranţii din piaţa Taksim, dar cunoaştem cum se organizează aceste manifestări ale puterii când participanţii, de obicei din instituţiile bugetare, se tem să nu-şi piardă locurile de muncă şi, vrând nevrând, ies şi ei pe stradă. Premierul Erdogan nu este omul cedărilor, în plus doreşte să elimine cât mai mult din caracterul laic al Turciei cu o tradiţie de aproape o sută de ani.
În Siria, tot sub influenţa “primăverii arabe”, se duce un război civil de aproape doi ani, cu zeci de mii de victime. Probabil că exemplul pentru ceea ce se întâmplă a fost Libia unde s-a desfăşurat de asemenea un război civil şi unde sprijinul Occidentului, sub diferite forme, a dus la înlăturarea lui Ghaddafi. Astăzi se continuă ciocnirile dintre diferitele triburi, au loc şi atentate antioccidentale cauzate de infiltrarea unor membri Al Qaida, în aceste grupări. În Siria se doreşte înlăturarea lui Bashar al Assad. Ambii lideri au intrat în gândirea publică drept dictatori, de aceea mulţi consideră că lupta pentru eliminarea lor reprezintă victoria democraţiei. Dar oare este aşa?
Dacă despre idealurile şi revendicările demonstranţilor antiguvernamentalidin Turcia, care au manifestat paşnic, se poate spune că sunt democratice, societatea turcă evoluând în această direcţie – până la instalarea partidului islamist al lui Erdogan -, iar militarii care au preluat de mai multe ori puterea prin lovituri de stat, prezentându-se garanţi ai laicităţii, (cu toate aspectele negative ale unei dictaturi militare), în Siria vecină lucrurile au luat o altă întorsătură. La ora actuală, războiul civil din Siria capătă tot mai mult un caracter religios, sectar, cu fanatismul şi cruzimea care însoţesc astfel de lupte. Şi virusul acestui tip de război se extinde ca o molimă în zonă, confruntările dintre şiiţi şi suniţi manifestându-se şi în statele vecine – Irak şi Liban. Războaiele sectare se bucură de sprijinul fraţilor într-ale religiei din ţările vecine Siriei care, potrivit intereselor lor, sprijină prin intermediari diferitele grupări.
Iranul face acest lucru de decenii, Hezbollah-ul înarmat de Teheran îşi joacă rolul în teritoriile palestiniene, în Liban – unde a şi ajuns în guvern -, iar acum în Siria.
Pe de altă parte, opozanţii rebeli sunt susţinuţi de Emirate sau de Arabia Saudită. Atrocităţi se petrec de ambele tabere. În aceste condiţii, ne întrebăm, cei din opoziţia siriană reprezintă democraţia? Oare dacă ar ajunge la putere, în Siria s-ar instala un regim proocidental, unul care să încheie, de pildă, un acord de pace cu Israelul? Ca şi în Libia unde s-a dus un război între clanuri pentru eliminarea lui Ghaddafi, şi în Siria opoziţia este compusă din grupări cu diferite interese şi foarte puţine dintre ele ar putea fi etichetate “democratice”.
În aceste condiţii, consider (fără a fi partizanul preşedintelui Vladmiri Putin) că intenţia Statelor Unite de a vinde arme rebelilor nu este o alegere dintre cele mai inspirate, chiar dacă, în acelaşi timp, pe baze unor contracte de livrare anterioare, Moscova furnizează regimului Assad armament modern, sofisticat. Decizia americană i-a înfuriat pe ruşii care consideră că sunt justificaţi să continue să-l înarmeze pe Assad. În acest fel războiul din Siria, în loc să se atenueze, va escalada într-un ritm de neoprit. Reţinerea care, din timp în timp, este transmisă ca recomandare taberelor din Siria ar trebui însuşită de statele care înarmează ambele părţi – respectiv Rusia şi SUA.
În Iran evoluţiile au fost, cel puţin deocamdată, paşnice. Victoria neaşteptată a clericului moderat Hasan Rowhani, jurist şi negociatorul în problema înarmării nucleare a ţării, demonstrează dorinţa iranienilor de schimbare pe plan intern, tot o influenţă a “primăverii arabe”. Generaţia tânără din Iran doreşte, cel puţin formal, un mod de viaţă occidental, care să se poată manifesta şi public, nu numai în spatele uşilor închise ale căminelor, vrea să se scuture de jugul liderilor conservatori care au impus atâtea interdicţii şi în viaţa particulară. “Marele frate” îi urmărea pe iranieni şi acasă. Dar aceasta nu înseamnă o cedare în favoarea Occidentului. După alegeri, Rowani, un abil negociator, a dat clar de înţeles că, deşi ar dori o apropiere de Occident şi ridicarea embargoului economic impus Iranului, nu va renunţa la programul nuclear şi aceasta, afirmă observatorii, deoarece degeaba este el preşedintele ţării, Iranul este condus de ayatollahul Khamenei, liderul spiritual conservator al ţării.
Unde este Israelul în aceste ecuaţii? În primul rând poate ar trebui să precizăm că nici o ţară musulmană din regiune nu simte o prea mare dragoste faţă de Israel şi putem vorbi în context doar de gradul în care este acceptat sau nu de ele. Am văzut ce s-a întâmplat cu o relaţie construită de decenii cu Ankara. Acum evenimentele din Turcia au întrerupt primii paşi timizi ai împăcării dintre cele două ţări, iar conducerea israeliană urmăreşte cu mare atenţie evoluţia situaţiei. Guvernul Erdogan nu va cădea, cel puţin deocamdată, iar dacă s-ar întâmpla acest lucru, nu se ştie cu cine va fi înlocuit.
În Turcia există mai puţin fanatism, dar în condiţii de instabilitate pot să iasă la suprafaţă grupări extremiste şi, cu lozinci bine gândite, să atragă masele. Îngrijorăroare este situaţia din Siria. Primele semne ale războiului şi-au făcut apariţia pe teritoriul israelian, au avut loc ciocniri, bombardamente în zona înălţimilor Golan, Hezbollah-ul este gata de intervenţie, de aceea guvernul a luat o atitudine fermă în ce priveşte viitorul acţiunilor sale. Nu este o evoluţie fericită pentru Israel, ameninţările teroriste care până acum porneau din sud, pot apărea şi în nord. În ceea ce priveşte Iranul, încă la alegerile prezidenţiale de acum patru ani, premierul Benjamin Netanyahu a declarat fără echivoc: nu există nici un lider iranian care să aibă o atitudine mai prietenoasă faţă de Israel, care să nu dorească distrugerea statului evreu. Declaraţia este valabilă şi acum. Aşa cum Teheranul nu vrea să renunţe la programul de înarmare nucleară, tot aşa nu-şi va schimba nici poziţia faţă de Israel. Vestea alegerii lui Hasan Rowhani care i-a bucurat pe mulţi, nu a reuşit să-i amăgească pe cunoscătorii situaţiei din Iran. Au existat chiar opinii că era mai bine cu Ahmadinejad care-şi exprima direct intenţiile, deci ştiai la ce să te aştepţi de la el. Sugestiv, un articol dintr-o publicaţie israeliană s-a întitulat “Feriţi-vă de Rowhani”. Este un avertisment de care trebuie ţinut seama în viitor.
