Conform Dicționarului Britannica, wishful thinking este atitudinea sau crezul că un lucru pe care ți-l dorești foarte mult se va întâmpla, chiar dacă el pare improbabil sau irealizabil. Expresia nu prea are o traducere exactă în limba română, ea se tălmăcește ca fiind confundarea, deliberată aș zice, dorinței cu realitatea, un optimism irealist, o reverie sau, cel mai pe șleau, o iluzie. Există însă în limba română o expresie care îmbrățișează înțelesul zicerii englezești: a te îmbăta cu apă rece – semn că această acțiune sau meteahnă a firii umane este prezentă în culturi foarte diferite.
Cu mulți ani în urmă, chiar înainte de a-i cunoaște semnificația, m-am confruntat de câteva ori cu această sintagmă. Împlinirea unor visuri care păreau total irealizabile m-a convins că îmbătarea cu apă rece nu este întotdeauna inutilă. În timp, după ce s-au petrecut diverse întâmplări ciudate pe care nimeni nu le-ar fi crezut posibile, am început să observ cu atenție fenomenul. Mi-am dat seama că o dorință pe care o ai astăzi se poate împlini abia peste ani, când aproape ai uitat-o. Totuși, Universul căruia într-un mod ciudat i-ai încredințat-o, a găsit modalitatea de a o împlini.
Conform observațiilor mele, trebuie să ai o dorință concretă, puternică, venită din inimă, cu toate că expresia se referă la gândire – thinking. Se spune că atragem ceea ce ne dorim cu adevărat, lucrurile asupra cărora ne concentrăm atenția și vrerea. În cazul meu, asta a funcționat de mai multe ori în viață, în lucruri cu adevărat importante. Dorința însă trebuie să fie veritabilă, pură, fără nicio fărâmă de falsitate și, după ce o simți puternic, cu mintea și mai ales cu inima, trebuie oarecum să-i dai drumul să-și urmeze calea spre împlinire, fără a te încrâncena și fără a insista neavenit. Cu alte cuvinte, lasă Universul în pace să găsească el calea, tu fă-ți doar părticica ta de rol pe care îl vei recunoaște atunci când ți se va prezenta. Toate acestea le-am ”aflat” fiind atentă la semne timp de mulți ani și observând cum, când și ce mi se întâmplă, cu ajutorul unor conjuncturi neobișnuite sau prin apariția unor oameni în viața mea care au avut roluri determinante în îndeplinirea visurilor mele.
În siajul acestei ”teorii” destul de empirice, aș vrea să relatez o întâmplare relevantă de acum vreo 40 de ani. Era în anul 1983 sau 1984 și eram studentă la Cluj. Una din materiile pe care le studiam era Economia agrară, „ramură a economiei socialiste de tip planificat prin care Partidul Comunist conduce poporul spre societatea socialistă multilateral dezvoltată, în etape cincinale”… Doamne, cât de pompos și de găunos sună aceste cuvinte! Dar deh, acestea erau timpurile. Ele nu aveau să mai țină foarte mult, dar evident că noi nu puteam ști că în cinci sau șase ani dictatura comunistă va fi răsturnată și se va alege praful de planurile cincinale.
Seminarul săptămânal la Economie agrară era condus de tânărul lector universitar Gheorghe Funar, cel care după Revoluție avea să ajungă primar al Clujului. Totuși, atunci când ne ținea nouă seminarul, nu vădea ambiții politice, ba era chiar adesea intimidat de cele 15 fete din semi-grupa noastră, căci fetele erau majoritare la secția facultății pe care o urmam. Vreo două colege de-ale mele, frumoase și ochioase, chiar îl făceau să roșească fiindcă, subtil dar constant, flirtau cu el în timpul celor două ore ale după-amiezii cu seminarul săptămânal. Nu-mi amintesc să fi învățat de la el ceva consistent sau măcar ceva, orice, dar îmi amintesc perfect unul din seminarele în care probabil rămăsese fără teme de discuție, de ne-a pus să adresăm o cere imaginară conducerii cooperativei agricole de producție unde eram angajate.
Habar n-am ce au scris celelalte fete din grupa mea de horticultoare în devenire, dar eu m-am imaginat studentă la o a doua facultate, și anume la Limba Engleză, cerând aprobarea unui concediu pentru participarea la examenele din sesiunea din vară… Doamne iartă-mă, ce-o fi fost în capul meu?! Eu sunt foarte idealistă și am cedat unui impuls, dar acum știu că a fost wishful thinking. Încă de mică eram îndrăgostită de limba lui Shakespeare și de cultura anglo-saxonă și simțeam că îmi ratasem vocația de profesoară de engleză, iar acela era modul meu imaginar și cu totul improbabil de a corecta rateul. Tovarășul lector Gheorghe Funar a râs de mine, chiar dacă nu a făcut-o la modul răutăcios, și m-a avertizat că într-un C.A.P. era greu de imaginat ca asemenea cereri să fie aprobate, adică un fel de ”fetițo, ia nu mai alimenta tu himere!”
A trecut timpul, am terminat facultatea și am lucrat câțiva ani nu într-un C.A.P., ci într-un I.A.S. și chiar puțin în cercetare. După 1989 totul s-a schimbat. Căderea regimului comunist a adus multe schimbări, erau vremuri grele și fiecare trebuia să-și găsească un nou drum. Atunci am intrat pentru patru ani în învățământ și, după ce liceul agricol unde predam s-a desființat, am rămas pentru câteva luni fără serviciu. În acele momente m-am întrebat ce știu eu să fac și mi-ar putea fi de folos? Ia să vedem, aș putea să fac ceva cu engleza? Așa am ajuns la București, la Biblioteca Națională, unde o dată pe an se organizau examene de atestare pentru traducători. Am dat examenul, l-am luat cu 9 și două luni mai târziu am ajuns să lucrez ca translatoare pentru un O.N.G. britanic care activa în domeniul protecției copiilor din orfelinatele din Bihor, Satu-Mare și Arad, organizație care plătea corect și unde ajunsesem să câștig o pâine bună cu engleza.
Cu zece ani după seminarul cu Gheorghe Funar mi s-a împlinit așadar dorința de a-mi desfășura munca în conexiune cu limba engleză. Abia mai târziu mi-am amintit de toată tărășenia cu seminarul de la facultate, însă am recunoscut mâna destinului în felul în care dorința mea puternică și adevărată și-a găsit modalitatea de împlinire.
Era mijlocul anilor ’90 și Gheorghe Funar, care fusese ales primar al Clujului, se apucase să vopsească stâlpii de curent și băncile din parcuri și de pe străzi în culorile tricolorului românesc, de altfel singurul lucru prin care a rămas celebru. Poate clujenii l-au apreciat la vremea respectivă, nu știu, dar de aici aceste acțiuni ale lui erau văzute într-un mod destul de caraghios.
Iată o istorioară în care ”îmbătarea cu apă rece” s-a dovedit, în cazul meu, benefică.
Evident, convingerile pe care mi le exprim aici nu vreau să le impun nimănui, dar unele întâmplări din viața mea m-au dus la concluzia că wishful thinking funcționează. Mi-ar plăcea să știu dacă d-voastră, cititorii mei, ați trecut prin întâmplări similare când dorințe, poate ascunse, aparent irealizabile, s-au metamorfozat în reușite, în moduri uneori uluitoare.
Anca Laslo
13 Comments
Draga Anca, mi-au placut ca de obicei gandurile tale despre “ale lumii”, de aceasta data asociate datelor biografice pe care nu le cunosteam si de asemenea si mai impresionant, parcursul tau in decursul vietii.
Personal nu cred nici in minuni si nici in implinirea viselor, reverii, cum zice Marina nu e rau sa te “imbeti cu ele sau cu apa, ideea este daca cu adevarat doresti sa te imbeti”. Comunicarea cea “secreta” cu universul e mai solida cand poate fi sustinuta prin niste fire solide si trainice.
Ceea ce cu siguranta a dirijat drumul tau catre engleza au fost calitatile personale, orientarea potrivita, consecventa si poate intr-o masura minimala chiar intamplarea.
Eu insa detin un secret, pe care desigur ca nu il dezvalui, dar stiu ca in curand vei putea sa povestesti despre o alta intamplare, mult mai actuala care s-a dovedit ca ‘”wishful thinking” conduce – poate la tine mai mult decat la altii 🙂 la adevaratul prilej in care imbatarea are voie sa fie facuta, nu cu apa, ci tocmai cu licoarea,ce-i placea lui Dionysos, poate si tie.
Eu cred ca reveria este absolut necesara si din alt motiv: ca si literatura, “visarea cu ochii deschisi” ne ofera posibilitatea sa traim mai multe vieti simultan in loc de una singura. Ne ajuta, in sensul ca ne “conditioneaza” sa tranzitionam de la un mod de viata la altul mai dezirabil cand ni se iveste posibilitatea. Astfel, ne indeplinim destinul.
Perfect adevărat, este ceea ce cred și eu. Plus avem beneficiul încântării.
La mine a funcționat. Întotdeauna mi-am dorit un adevărat ceas cu cuc, sculptat în lemn.(Se găseau ceasuri rusești cu cuc din plastic).Dorința mi s-a îndeplinit…la 80 de ani!.Așa că, răbdare căci va veni momentul!
Ce bine! Și eu sunt prietenă bună cu răbdarea.
O analiză foarte interesantă și originală. Anca are dreptate când scrie că această expresie există și în alte limbi, probabil în majoritatea lor. În ebraică se spune “Halomot be aspamia” adică “vise sau visuri care nu se pot împlini”. Sau mai simplu :Hayita roțe”, adică “Ai vrea tu!”.
Mulțumesc Tibi, mai învăț!
Felicitări pentru articol și împlinirea ”beției cu apă”!
V-a iubit Pronia de n-ați ajuns profesoară de Engleză!
Don’t ask me …
Mulțumesc frumos!
Un articol reconfortant! Îi dau dreptate autoarei care e de părere că dacă-ţi doreşti mult un lucru e posibil să influenţezi favorabil producerea lui. Mă bucur că dorinţa Ancăi Laslo s-a îndeplnit, îi urez să i se împlinească şi alte lucruri la care “visează cu ochii deschişi”. În plus, din acelaşi articol am aflat că în tinereţe, primarul tricolor al Clujului, actualul dacopat, a fost un om… ca toţi oamenii.
Mulțumesc pentru urare și da, Funar a avut o perioadă echilibrată 🙂
Cred că împlinirea dorințelor depinde nu numai de destin, ci de noi înșine. Au spus-o și alții, de pildă Theodor Herzl: „Dacă vă veți dori cu adevărat, basmul va deveni realitate”. Și în cazul lui, prezicerea s-a împlinit
În mod evident depinde și de noi, eu mereu spun că trebuie să fim atenți la semnele care ni se arată și să facem partea noastră.