Alba Regia, numele latin al oraşului Székesfehérvár din Ungaria, m-a fascinat încă din copilărie, când am văzut un film sovietic[1] care se petrecea acolo. Mai târziu aveam să aflu că acest oraş cu denumire asemănătoare cu Alba Iulia (în maghiară Gyulafehérvár) fusese cetatea de scaun[2] a Ungariei până la cotropirea otomană. Aici au fost încoronaţi regii Ungariei medievale, printre care şi Mathia Corvin, regele născut la Cluj.

Îmi doream demult să ajung la Székesfehérvár, dar abia anul acesta am avut prilejul să poposesc aici, la întoarcerea de pe coasta Dalmaţiei.

Din prima clipă am fost frapată de liniştea aşternută peste străzile înguste, flancate de case în stil baroc, peste piaţetele cu cafenele şi cofetării unde oamenii adăstau, admirând oraşul care li se dezvăluia sub soarele blând al sfârşitului de vară. Edificiile maiestuoase ale bisericilor, numărul mare de monumente, statui şi plăci memoriale amplasate pe ziduri vădesc că oraşul este impregnat de istorie, respiră istorie, îndeplinindu-şi fără răgaz misiunea de căpătâi de a împărtăşi această istorie tuturor celor care poposesc aici. Şi nu e de mirare, pentru că cetatea Albei Regia a fost întemeiată odată cu descălecarea, a înflorit în epoca glorioasă a Ungariei medievale şi a decăzut după cotropirea otomană.

*

Potrivit lui Anonymus, vestitul cronicar maghiar de la cumpăna veacurilor XII şi XIII, pe înălţimea „Noe” din vecinătatea cetăţii şi-ar fi stabilit tabăra chiar Arpad[3], căpetenia triburilor descălecătoare, dar prima atestare documentară a Albei Regia datează din 1007. Prima cetate, ridicată de principele Géza, a fost apoi locul încoronării lui Ştefan I, primul rege al Ungariei, devenind cetate de scaun. La Alba Regia, în uriaşa bazilică a încoronării, ridicată de regele Ştefan I, au fost încoronaţi toţi regii Ungariei medievale[4] (peste 40 la număr), până la cotropirea otomană din 1543 şi tot aici au fost canonizaţi Ştefan I şi fiul său Imre. Bula de Aur, prima constituţie a Ungariei, a fost emisă în 1222 de Dieta din Alba Regia, sub domnia regelui Andrei al II-lea[5]. Alba Regia a fost un centru al catolicismului, jucând un rol important în perioada cruciadelor, când cetatea i-a găzduit pe cavalerii ioaniți. Prepozitura din Alba Regia a avut un rol însemnat în administraţia şi în cultura regatului.

Istoria înfloritoarea a Albei Regia s-a încheiat tragic, odată cu cotropirea otomană şi transformarea ei în vilaietul de importanţă strategică Istolni Belgrad. Turcii au fost alungaţi definitiv abia în 1686, lăsând în urmă o cetate devastată, cu o populaţie mult diminuată.

În veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, sub stăpânire habsburgică, oraşul Székesfehérvár, locuit acum de o populaţie preponderent germană și numit Stuhlweissenburg, avea să cunoască din nou înflorirea economică şi să capete aspectul urban actual, marcat de stilurile baroc şi rococo. Au fost edificate bisericile maiestuoase ale diferitelor ordine monahale (carmeliţi, franciscani, cistercieni), precum şi cele dedicate celor doi sfinţi maghiari: Sfântul Ştefan şi Sfântului Imre (Emeric).

După Revoluţia din 1848, odată cu trezirea conştiinţei naţionale, a început recuperarea istoriei maghiare a cetăţii de scaun Székesfehérvar, printr-o acţiune temeinică şi de durată care continuă şi acum. Vizitatorul întâlneşte la tot pasul lăcaşuri de cult, locuri memoriale, statui, parcuri şi monumente dedicate marilor figuri istorice şi religioase ale Ungariei medievale şi nu numai.

În aceste locuri evocatoare ale istoriei Albei Regia, am căutat să descopăr şi urmele evreilor…

Potrivit unor surse[6], în cetatea de scaun Alba Regila exista o comunitate evreiască prestigioasă încă din veacul al XIII-lea. Conducătorii ei reprezentau în faţa regelui interesele evreimii din ţară. În 1396, de pildă, un evreu local pe nume Solomon a primit sarcina să caute scrisoarea de privilegii pentru evrei, emisă de regele Béla al IV-lea în 1251. Solomon a reuşit să găsească documentul original în arhivele Capelanatului din Alba Regia şi l-a prezentat regelui Sigismund de Luxemburg care i-a repus în drepturi pe evrei[7].

Se pare că evreii au continuat să trăiască în cetate şi sub stăpânirea otomană, dar au fost expulzaţi după victoria definitivă asupra turcilor. Li s-a permis să revină la Székesfehérvár abia în 1837. În 1842 şi-au înfiinţat noua comunitate care a sporit ca număr an de an, fiind una dintre primele care a îmbrăţişat reforma confesională. În 1880 în oraş fiinţau două comunităţi (neologă şi ortodoxă) care însumau 2600 de suflete şi întreţineau mai multe şcoli, organizaţii culturale şi de caritate.

În 1864 a fost inaugrată sinagoga neologă, proiectată de arhitectul Bernardin Cometter. Clădirea impozantă cu două turnuri se afla în inima oraşului, peste drum de memorialul dedicat Bazilicii Încoronării.

În 1870 a fost ridicat lăcaşul de cult al comunităţii ortodoxe. Populaţia evreiască era bine integrată în societate, participând activ la dezvoltarea orașului. Cele două comunităţi evreieşti susţineau peste 60 de asociaţii caritabile care sprijineau oamenii săraci fără deosebire de confesiune.

Convieţuirea paşnică a fost zdruncinată curând după Primul Război Mondial. Antisemitismul a prins rădăcini în oraş, din cauza episcopului şi politicianului Ottokár Prohászka (1858-1927), autorul unor lucrări colcăind de ură antievreiască şi artizanul implementării numerus clausus[8].

În martie 1944, după ocuparea Ungariei de către Germania nazistă, soarta evreilor din Székesfehérvár a fost pecetluită. Între 23 şi 31 mai, evreii din oraş, deposedaţi de bunuri, au fost scoşi cu forţa din casele lor şi înghesuiţi în aşa-numitele „case cu stea” din ghetoul aflat pe câteva străzi împrejmuite din oraş. Peste o săptămână, în 6 iunie, sub ameninţarea unei unităţi alcătuite din 300 de jandarmi, evreii au fost mânaţi în ghetoul de la fabrica de cărămizi de lângă rampa de cale ferată.

În 14 iunie 1944, cei 2866 de evrei din Székesfehérvár şi împrejurimi au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi trimişi la Auschwitz. În 25 iunie au fost expediaţi la aceeaşi destinaţie şi evreii care trăiau în căsătorii mixte, precum şi cei exceptaţi de legile rasiale.

Curând, primarul oraşului Székesfehérvár, dorind „să încheie toate socotelile cu evreii” a solicitat permisiunea de a demola ambele sinagogi din oraş, motivând că vrea să folosească materialul pentru construcția de locuințe sociale[9]. Inițiativa primarului nu s-a mai realizat, dar ambele lăcaşuri de cult au fost afectate de luptele crâncene dintre armata nazistă şi cea sovietică.

Cei 250 de supravieţuitori ai Holocaustului din Székesfehérvár – 131 reveniţi din lagărele de exterminare şi 111 din detaşamentele de muncă – au găsit ambele sinagogi în ruine. Ele au fost bombardate și peste sinagoga neologă s-a prăbuşit şi un avion… Până la urmă ambele au fost demolate.

*

Ştiam că sinagogile din Székesfehérvár nu mai există, dar eram încredinţată că în oraşul care şi-a făcut o misiune din prezervarea şi transmiterea istoriei locale trebuia să existe şi însemnele publice ale trecutului evreiesc. Le-am căutat pe harta turistică pusă la dispoziţie la hotel. Pe lista ataşată hărţii erau enumerate 42 de obiective: lăcaşuri de cult, statui, fântâni, parcuri, monumente şi muzee. La numărul 40 am găsit „Memorialul martirilor israeliţi”, inaugurat în 2014, însă, spre uimirea mea, acest număr nu figura pe hartă!

Citisem că în 2004 fusese amplasat un monument pe locul unde se înălţa cândva impozanta sinagogă neologă, dar acesta nu figura deloc pe lista obectivelor turistice.

Pe Internet am găsit informaţii privind locaţia exactă a celor două monumente, astfel încât găsirea lor (cu un program de navigare) nu mai reprezenta o problemă.

În centrul oraşului, vizavi de vastul memorial al Bazilicii Încoronării, pe un colţ de trotuar, am observat două lespezi de granit negru, mai scunde decât un stat de om: două pietre tombale stinghere. Pe una se află un desen schematic al fostei sinagogi neologe, iar pe cealaltă o inscripţie care vesteşte trecătorul că din cei trei mii de evrei deportaţi din Székesfehérvár şi împrejurimi, au supravieţuit 290.

Pe verso sunt înşirate cu minuţiozitate toate forurile centrale şi locale care au contribuit la realizarea şi amplasarea monumentului.

Memorialul martirilor israeliţi, inaugurat în 2014, a fost mai greu de găsit. Ştiam că se afla pe strada Óvoda şi aplicaţia de navigare ne-a indicat o zonă de la marginea oraşului, în vecinătatea marilor centre comerciale. În aceeași zonă se afla şi cimitirul evreiesc şi, după ce am cutreierat mai multe străzi ale cartierului periferic, am dat de imensul cimitir evreiesc, bine întreţinut, cu mii de morminte care vădeau dimensiunea şi prosperitatea comunităţii din Alba Regia înainte de Holocaust. Am văzut capela mortuară închisă, dar nu am găsit memorialul (despre care citisem că putea fi vizitat 24 de ore din 24!). Am dat să plecăm, dar, întâlnind pe drum un localnic care îşi plimba câinele, l-am întrebat dacă ştia unde este memorialul victimelor Holocaustului. „E cel de colo” – ne-a spus el, arătând către o pereche de şine cu două tampoane la un capăt – simboluri ale punctului terminus, aflate lângă intrarea în cimitir. Trecuserăm pe lângă ele fără să le observăm…

Pe lateralul soclului de ciment stă înscris: „În memoria victimelor Holocaustului”…

Oare cine vizitează memorialul aflat la periferie, lângă cimitirul evreiesc? Poate doar puţinii evrei din oraş care se duc la vreo înmormântare… Desigur, o dată pe an au loc evenimentele oficiale prilejuite de comemorarea Holocaustului. Dacă nu aș fi citit despre ele în presă, nu aş fi aflat niciodată unde este memorialul enumerat printre obiective, dar fără a fi însemnat pe harta turistică.

Oare cine se mai opreşte în faţa celor două pietre stinghere din centrul oraşului, monumentul vechii sinagogi care nici măcar nu e consemnat pe harta turistică?

Şi totuşi, am mai găsit un loc public al memoriei unde sunt amintiţi (implicit) şi evreii. În centrul vechi, într-o zonă verde împodobită de flori se află Monumentul celui de al Doilea Război Mondial[10]. Lângă un clopot de aramă căzut la pământ, pe o placă de marmură scrie că acest monument este dedicat eroilor, victimelor civile, luptătorilor antifascişti şi deportaţilor. Ultimul cuvânt „deportaţilor” este acoperit de vegetaţie. Îl descoperi numai călcând iarba (în ciuda interdicţiei), apropiindu-te şi dând de o parte vegetaţia abundentă.

Cam atât despre păstrarea publică a memoriei evreilor din Székesfehérvár.

În încheiere nu pot să nu amintesc că la Székesfehérvár există un adevărat cult al episcopului catolic Ottokár Prohászka. Îi este dedicată o biserică, un parc memorial, o statuie, un monument şi, bineînţeles, o stradă centrală poartă numele acestui important cleric antisemit.

Andrea Ghiţă

(Fotografii: Adrian Ghiţă)

Post Scriptum. Acest articol prezintă impresiile mele legate de memoria publică a evreilor din oraşul Székesfehérvár. Nu m-am oprit asupra activităţii comunităţii evreieşti locale şi nici asupra Pavilionului Memorial amenajat în capela mortuară din cimitirul evreiesc. Pe plăcile memoriale din incinta acestuia sunt înscrise numele tuturor martirilor Holocaustului. Acest loc al memoriei evreieşti este închis şi poate fi vizitat doar cu permisiunea comunităţii. Consider că atât prezenţa multiseculară a evreilor şi contribuţia lor la progresul localităţii, cât şi exterminarea lor din timpul Holocaustului, sunt parte din istoria oraşului Székesfehérvár, nu numai din istoria evreilor.

---

[1] https://mubi.com/en/ro/films/alba-regia

[2] Denumirea oraşului în diverse limbi – română Alba Regală, croată Stolni Biograd, germană Stuhlweißenburg, latină Alba Regia, poloneză Białogród, sârbă Stolni Beograd, slovacă Stoličný Belehrad – înseamnă acelaşi lucru: cetatea (albă) de scaun.

[3] https://albaarchivum.hu/szekesfehervar-tortenete/

[4] Numai Bela al IV-lea a fost încoronat în alt lăcaş de cult, dar tot la Alba Regia.

[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Golden_Bull_of_1222

[6] https://fezsih.hu/a-kozepkortol-napjainking-a-szekesfehervari-zsidok-multjabol/

[7] https://www.mek.oszk.hu/04000/04093/html/szocikk/14773.htm

[8] https://hdke.hu/wp-content/uploads/2021/10/12_GardonyiMate_Azantiszemitizmus_Funkcioja_ProhaszkaOttokar.pdf

[9] Braham Randolph, L, A magyarországi Holokauszt földrajzi enciklopédiája [Enciclopedia Geografică a Holocaustului din Ungaria], Editura Park, Budapesta, 2007, vol. I, p. 452-454.

[10] Monumentul inaugurat în 1995 este construit în jurul clopotului prăbuşit al bisericii cisterciţilor. https://turizmus.szekesfehervar.hu/latnivalok/ii-vilaghaborus-emlekmu