Era primăvară și ploua mărunt. Era o zi lucrătoare, dar părinții m-au luat cu ei într-o deplasare cu trenul. Nu mergeam încă la școală și nici la grădiniță. După câteva stații, am coborât și am mers pe jos, destul de mult.

Am ajuns într-o zonă mai înaltă. În depărtare se vedea un șir lung de oameni. Era un cortegiu format din săteni. Duceau la mormânt o fetiță care murise după un malpraxis petrecut la spitalul din Periș. Cauza decesului fetiței: la operația de scoatere a apendicelui, medicul chirurg a uitat în abdomen ceva din instrumentarul folosit la intervenție, lucru pe care aveam să-l aflu mai târziu.

Era singurul copil al familiei din Periș, familie atât de greu încercată. Fetița era de o vârstă cu mine și o cunoșteam. Ne întâlniserăm cu câteva luni înainte, la serbarea de Pom de Iarnă, la uzina unde lucrau tații noștri: Atelierele Grivița Roșie din București. Într-o sală mare, cu scaune multe din lemn, primiserăm de la Moș Gerilă, în niște pungi, câteva daruri. Ea primise o păpușă și eu o priveam cu mare invidie. Ce mult mi-aș fi dorit păpușa, dar în locul ei primisem câteva rechizite școlare și o jucărie din lemn, neinteresante pentru mine. Eu nu am avut până atunci nicio păpușă. Desigur, împărțirea pungilor fusese aleatorie, dar eu nu știam acest lucru și mă simțeam nedreptățită.

Nu știu dacă păpușa a însoțit-o pe fetiță pentru totdeauna; eu așa mi-am închipuit cu mintea de atunci.

În vara care a urmat, părinții mei au hotărât să mă lase un timp la Periș, la familia îndoliată, pentru a le mai alina durerea. Tata și acel domn erau colegi de muncă și prieteni buni. Familia din Periș avea o vacă și ai mei, cu siguranță, s-au gândit că o să fiu hrănită o perioadă mai lungă cu lapte proaspăt, mult mai bine decât să primesc injecții cu vitamine. Întotdeauna ieșeam din iarnă anemică, eram foarte plăpândă și în curând urma să încep școala.

Familia locuia într-o zonă rurală, cu case la drum și cu mici parcele cultivate, adiacente gospodăriilor.

Doamna aducea zilnic în curte copii ca să ne jucăm. Îmi amintesc foarte clar momentul când stăteam la o măsuță cu trei picioare și gazda ne turna orez cu lapte sau griș cu lapte dintr-un ceaun mare în străchini de pământ. Ne așeza în jurul mesei și noi, copiii, mâncam pe săturate. Era foarte bun tot ce primeam!

Copiii știau că eu sunt de la București. Aveau și o confirmare. Purtam ceas la mână, dar el arăta mereu aceeași oră. (Desigur, ora era adevărată doar de două ori în 24 de ore: la ora unu și la ora treisprezece.) Nu știu precis, dar cred că mulți dintre ei crezuseră inițial că era un ceas adevărat și nici eu nu m-am învrednicit să le spun că nu!

Ne jucam zilnic și mă integrasem bine în grupul lor.

Numai că, într-o zi, pe uliță, fiind foarte aproape de două sătence care discutau, am auzit-o pe una din ele zicându-i celeilalte: „E fetița înfiată de Nenea Dragomir.”

De unde, de neunde, știam ce înseamnă „înfiată”.

Sper că înțelegeți ce s-a produs în sufletul meu!

Nu le-am spus nimic „părinților adoptivi”. Dormeam în aceeași cameră cu ei, într-un pat cu doamna, și ei au băgat de seamă că brusc am început să plâng în somn, cu greu reușeau să mă liniștească. Durerea de atunci o simt și acum când îmi amintesc prin ce am trecut.

Nenea Dragomir a înțeles că ceva nu era în regulă cu mine și, după câteva zile în care plânsul s-a repetat, i-a povestit tatălui meu.

Nu știu câte nopți am mai plâns, în somn sau trează, dar într-o zi, pe când stăteam la o măsuță din curtea casei, am văzut că din drum se scurge o umbră printre ulucile gardului. Deodată s-a deschis poarta și în cadrul ei a apărut tata. Cu un zâmbet larg, ascunzându-și îngrijorarea, a venit spre mine și m-a luat în brațe. Cred că la întrebarea lui firească „De ce plângi?” i-am spus ce auzisem. Atunci el mi-a spus: „Cum să crezi așa ceva?! Cum să te dea tata pe tine!?”

Aceste cuvinte mi s-au întipărit definitiv în memorie, iar apariția lui în cadrul porții a fost pentru mine ca un răsărit de soare după zile în șir cu ploaie… De atunci cred că mi s-a activat pentru totdeauna o fibră afectivă puternică față de tata, chiar dacă ulterior au fost momente în viață în care aveam motive să mă supăr pe el.  

Sentimentele trăite atunci s-au amestecat cu dezamăgirea de a nu fi primit o păpușă. Am mai crescut și, împreună cu sora mea, am deprins cum să ne facem singure păpuși din cârpe și să improvizăm jocuri cu obiecte mai mici din casă. Era foarte interesant! Prima păpușă adevărată am primit-o în dar de la câțiva colegi de serviciu, cu câteva zile înainte de a aduce pe lume cel de-al doilea copil. Îmi doream o fetiță, după ce primul copil fusese băiat. Pe atunci nu erau aparate care să precizeze sexul fătului. Dar ursitoarea a vrut altceva.

Rememorând acea întâmplare petrecută atât de demult, îmi dau seama că darul pe care l-am primit de la Moș Gerilă, la acea trecere spre alt an, a fost mult mai prețios decât o păpușă. Primisem o viață întreagă înaintea mea și nu fusese doar o promisiune.

Închei, invitându-vă să urmăriți videoclipul unui cântec atât de frumos al lui Adrian Daminescu, intitulat Într-o zi…, cel care mi-a inspirat titlul acestei povestiri.

Elena Stoican,

București, 24 august 2024