Joi, 14 noiembrie 2024, în Sala Tonitza a Muzeului de Artă din Cluj – un spaţiu cunoscut şi pentru interesantele prezentări de carte – a avut loc lansarea cărţii Străinul din interior. ”Dosarul” versus biografia personală, scrisă de istoricul Victor Neumann[1].

La prezentarea-dezbatere iniţiată de istoricul Lucian Nastasă-Kovács, managerul Muzeului de Artă din Cluj, au fost prezenţi atât autorul cărţii, cât şi profesorii universitari Florin Lobonţ de la Universitatea de Vest din Timişoara şi Miodrag Milin de la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad. Prezentarea amplă, la care au luat cuvântul cei patru distinşi profesori universitari, nu a mai continuat cu o dezbatere, probabil din cauza publicului puţin numeros (în aceeaşi zi avuseseră loc simultan mai multe prezentări de carte), a temei complicate şi sensibile, precum şi – cred eu – a insuficientei cunoaşteri a cărţii care abordează această temă atât prin prisma istoricului, cât şi a experienţei personale.

Cartea, prefaţată de Armin Heinen[2] şi apărută în acest an (2024) la editura timişoreană Datagroup, este menită să demonteze verdictul de colaborator al Securităţii, confirmat de hotărârea definitivă din 5 decembrie 2023, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. În ciuda tuturor argumentelor şi probelor prezentate de apărare, acţiunea în instanţă prin care Consiliul Naţional pentru Studiere Arhivelor Securităţii solicita Curţii de Apel Bucureşti, în februarie 2021, stabilirea calităţii de colaborator al fostei Securităţi pentru Victor Neumann, a avut câştig de cauză[3].

Străinul din interior, dincolo de a fi o pledoarie pentru dovedirea nedreptăţii care i s-a făcut şi risipirea acuzaţiilor din spaţiul public care au ştirbit respectabilitatea autorului, cuprinde o analiză complexă a celor petrecute, pe multiple planuri: biografic, istoric, sociologic şi memorialistic.

Cele patru capitole principale ale cărţii – 1. Ambiguitatea atributelor identitare, 2.„Născut din tată evreu”. Culturalism, naţionalism şi rasism înainte de 1944 şi după 1971, 3.„Polyxenianu” străinul şi duşmanul şi 4. Biografie, memorie şi istorie – sunt urmate de al cincilea, întitulat: În loc de concluzii. Eu şi Polyxenianu din „Dosar” sau continuitatea discursului epurării.

Citind cartea, mi-am făcut o idee despre Banatul multiconfesional şi multietnic care şi-a pus pecetea asupra formării lui Victor Neumann, dar şi despre modul în care s-a schimbat profilul acestei regiuni în urma instaurării regimului totalitar şi virarea către regimul naţional-comunist. Relaţia majoritate-minorităţi şi persistenţa antisemitismului în România sunt alte subiecte tratate în carte.

Urmărind firul traiectoriei profesionale sinuoase a autorului, am pătruns, într-o oarecare măsură,în mediul restrictiv şi impregnat ideologic al instituţiilor de cultură (muzee şi biblioteci) din perioada totalitară, dar şi al comunităţii evreieşti timişorene.

Nu am putut să nu remarc determinarea tânărului istoric de a-şi împlini vocaţia de cercetător, tenacitatea şi aplecarea permanentă spre studiu chiar dacă, uneori, obiectivul era aproape de neatins din cauza obstacolelor întâlnite în cale. Potrivit autorului, piedicile de care s-a lovit de-a lungul acestui drum dificil ar fi fost cauzate, în primul rând, de condiţia sa de minoritar dublu (evreu după tată şi român după mamă) dar şi de concepţia sa europeană, aflată în răspăr cu orientarea principală, protocronistă a vremii.

Compromisul semnării unui angajament cu Securitatea a adus după sine atribuirea mai multor nume conspirative, printre care şi cel de Polyxenianu – o trimitere la „străinul din interior”, privit cu neîncredere şi tratat cu adversitate de-a lungul regimurilor politice care s-au succedat de-a lungul secolului XX.

Autorul trece în revistă cauzele acestei atitudini care continuă şi în prezent, fiind – după opinia lui – şi la originea „vânătorii de vrăjitoare” la care a fost supus, la peste treizeci de ani de la schimbarea de regim din România.

Aflat la apogeul carierei sale profesionale, reputat istoric cu o operă solidă, recunoscută pe plan naţional şi internaţional, profesor universitar, fondator de şcoală doctorală, director al Muzeului de Artă din Timişoara, unul dintre artizanii proiectului câştigător al titlului de Capitală Culturală Europeană, Victor Neumann a avut surpriza de a-i fi scos la iveală dosarul de Securitate. Pe baza documentelor cuprinse în dosar, CNSAS a cerut şi a obţinut în instanţă decizia definitivă de fost colaborator al poliţiei politice.

Cititorul poate urmări argumentaţia lui Victor Neumann pentru a demonta acuzaţia de a fi colaborat cu serviciilor de securitate comunistă.

Eu am reţinut, din cele afirmate de el şi întărite şi de opinia istoricului Armin Heinen, faptul că „dosarele Securităţii nu trebuie citite în niciun caz ca protocoale, ci mai degrabă ca puncte de vedere ale serviciilor secrete care trebuie descoperite, analizate şi interpretate în funcţie de prejudecăţile şi interesele lor.” Susţin ideea istoricului german că a sosit momentul ca (după modelul Germaniei şi al altor ţări din fostul „lagăr socialist”) arhivele fostei Securităţi să fie predate arhivelor statului pentru a fi studiate de istorici, altfel existând riscul ca CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) să preia necritic informaţiile existente în dosarele fostei Securităţi şi să scrie istoria vremii potrivit viziunii regimului totalitar. În plus, instanţele de judecată care nu caută să confrunte dosarele din arhiva fostei Securităţi cu alte surse (documente, memorii, mărturii) riscă să emită verdicte bazate strict pe conţinutul “dosarului”, întocmit sau “ticluit” de către securiştii sârguincioşi (chiar zeloşi) să-şi îndeplinească planul.

În final, menţionez că – făcând parte din aceeaşi generaţie cu Victor Neumann  – eram curioasă de conţinutul cărţii. Am trăit aceeaşi perioadă sumbră şi lipsită de perspectivă a regimului totalitar şi pot confirma unele dintre amintirile sale.

Provin dintr-o familie evreiască vorbitoare de maghiară. În anii 1960 ai copilăriei mele, la Cluj convieţuirea interetnică era relativ armonioasă, majoritatea copiilor vorbeau atât româneşte, cât şi ungureşte, străzile aveau inscripţii bilingve, ba chiar şi filmele erau subtitrate în ambele limbi.

Treptat această atmosferă s-a schimbat, au dispărut inscripţiile maghiare, a scăzut numărul claselor cu limbă de predare maghiară şi al grupelor maghiare de la universitate, se vorbea tot mai puţin ungureşte şi cele două comunităţi etnice se distanţau din ce în ce mai mult.

Am absolvit Fizica la Universitatea Babeş-Bolyai (în acelaşi an cu autorul cărţii), citeam revista Echinox şi am avut prilejul să întâlnesc în acea vreme, dar şi mai târziu, istoricii de marcă ai anilor 1970-90, evocaţi în carte. Totuşi, unele dintre amintirile mele sunt diferite[4].

Pe de altă parte, am avut norocul – ca să spun aşa – de a nu fi fost nevoită să dau ochii cu fosta Securitate…

Titlul cărţii lui Victor Neumann m-a dus cu gândul şi la străinul din interiorul meu, al fiecăruia dintre noi (cred), cel care poate acţiona diferit de principiile proprii, dar ale cărui acţiuni trebuie asumate.

La prezentarea cărţii de la Cluj dezbaterea anunţată nu a mai avut loc. Mi-aş dori o discuţie pe marginea acestei cărţi în care să se caute răspunsuri la întrebări precum: ce te putea determina, în regimul comunist, să semnezi un angajament cu Securitatea şi care sunt motivele trecerii sub tăcere a acestui episod? Oare a sosit vremea să se depolitizeze cercetarea arhivelor Securităţii şi care ar trebui să fie obiectivele acestei cercetări? De ce prevalează şi astăzi protocronismul în studiul istoriei? Şi – văzând rezultatele năucitoare ale primului tur de scrutin prezidenţial – care este explicaţia revirimentul naţionalismului extremist, cum de s-a conservat (şi consolidat) suspiciunea faţă de minoritar, străinul din interior?

Andrea Ghiţă

---

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Neumann

[2] https://de.wikipedia.org/wiki/Armin_Heinen, https://humanitas.ro/autori/armin-heinen

[3] http://www.cnsas.ro/documente/rapoarte/Raport%20CNSAS%202023.pdf

[4] Unele dintre amintirile mele sunt diferite. De pildă, repartizarea absolvenţilor pe posturi se făcea în ordinea mediei generale, Absolvenţii cu activitate obştească meritorie (unul sau doi dintr-o promoţie) beneficiau de o bonificaţie de 50 de sutimi la media generală. În anul când am absolvit noi existau nişte facilităţi pentru studenţii căsătoriţi şi cei care aveau domiciliul în oraşul unde se afla postul repartizat (Decretul nr. 54/30 mai 1975). De asemenea, pentru a ocupa un post în cercetare sau în învăţământul superior era necesar să fi îndeplinit un stagiu de trei ani în învăţământ sau producţie.