Teoretic, bilanțul anual este o întoarcere rezumativă asupra tot ce ți s-a întâmplat în ultimele 365/366 zile, într-o încercare de a trage concluzii și a-ți însuși învățăminte pentru anul ce urmează. Doar că de data aceasta, pentru mine și pentru mulți alții ca mine, nimic din ce ni s-a întâmplat în acest an nu ne poate ajuta în ceea ce privește anul viitor, 2025, pentru că nimic din ce a trecut peste noi aici, în ”vila din mijlocul junglei”, nu ne oferă vreo idee privitoare la viitorul apropiat. Cu alte cuvinte, în anul care vine totul este posibil și nimic nu e imposibil. De ce? Pentru că în acest ultim an am învățat că nimic nu poate fi nici sigur, nici planificat, nici așteptat. Totul a venit pe nepregătite, nimic din ce credeam nu a avut loc, nimic din ce ni s-a spus că va fi nu a fost. De fapt, tot ce știam s-a dovedit inutil.

Știam că ”la noi” un război durează câteva zile, cel mult câteva săptămâni. Știam că ”la noi” războaiele nu au loc nici iarna, nici vara, ci numai primăvara și toamna, când nu e nici prea rece și nici prea cald. Știam că ”la noi” luptele se poartă pe teritoriul dușmanilor, nu pe al nostru. Și mai știam că dacă e vorba de populații nevoite să-și părăsească casele din cauza urgiei războiului, ele aparțin poporului dușman, nicidecum nu e vorba de ”ai noștri”.

Aceste surprize nu au făcut deloc bine stării de spirit. Și nu avea nicio importanță dacă azi dimineață te bombarda pe tine sau pe unul care locuia cu câțiva kilometri sau câteva zeci de kilometri mai încolo, ziua care începea cu un bombardament și se termina cu numărarea victimelor și/sau evaluarea pagubelor materiale nu era deloc o zi bună.

Iar dacă cumva decizi că ziua aceasta va fi una bună, normală, fără rachete sau drone deasupra capului și fără soldați răniți sau uciși, cei de la radio au grijă să-ți aducă aminte că tocmai se împlinesc atâtea și atâtea zile de când ostaticii israelieni sunt ținuți în întunericul tunelelor din Gaza, fără acces la un minimum de existență așa-zisă normală. Și tot ei îți amintesc că mulți dintre aceștia probabil că nu mai sunt în viață.

Și atunci, te întrebi, ce merită a fi preluat din anul 2024 și transferat în 2025?!
Și cu toate acestea…

Franțuzul are o vorbă: drôle de guerre. Originea expresiei se află în evenimentele care nu s-au petrecut (!) în Europa în primele luni după ce Franța și Marea Britanie au declarat război Germaniei după ce aceasta a invadat Polonia. În acele câteva luni, până în mai 1940, în Europa nu a avut loc nicio bătălie semnificativă, a fost, de fapt, o perioadă de așteptare, iar populația țărilor implicate în război nu i-a simțit deloc existența.

La noi această drôle de guerre are un aspect original! În acest an Israelul a purtat război pe mai multe fronturi, a plătit din greu cu soldați răniți și uciși, cu victime civile, cu case distruse… Dar în același timp restaurantele sunt pline în fiecare seară, manifestările culturale și cele sportive se desfășoară fără probleme și zeci de mii de israelieni vizitează în fiecare săptămână țări străine, chiar dacă prețurile biletelor de avion au crescut în mod scandalos. (După cum se știe, cele mai multe companii aeriene și-au întrerupt zborurile înspre și dinspre Țara Sfântă, iar cele israeliene profită de ocazie!)

Încerc să fiu obiectiv și să găsesc și raze de lumină. Nimic din ce e normal și de așteptat nu are legătură cu viața noastră în acest ultim an. Dintotdeauna știam că un război afectează în mod negativ economia. Motive sunt câte vrei: lipsa mâinii de lucru, nevoia de a ajuta pe cei afectați de război, costul armamentului, etc.

Recent am aflat că bugetul Israelului pe anul 2025 este de cca 162 miliarde euro, din care cel militar se ridică la 18%. Dar, surpriză: inflația e în scădere, Bank of Israel se pregătește să reducă dobânzile, iar bursa din Tel Aviv a crescut în acest an blestemat cu peste 28%.

Și uite așa, șontâc-șontâc, ajungem la ultima săptămână a anului acesta, o săptămână care are ceva special, ceva care nu se întâmplă nici măcar o dată la 10 ani: Crăciunul și Hanuka se sărbătoresc concomitent! Aparent, coincidența nu are nicio semnificație – războiul evreilor împotriva cotropitorului grec nu are nimic în comun cu nașterea celui în numele căruia a apărut credința creștină, religia lumii civilizate. În ochii mei, simultaneitatea celor două sărbători are însă o semnificație deosebită.

De mulți ani se vorbește de iudeo-creștinism, adică de două religii care, cu toate deosebirile dintre ele, au nu numai o origine comună, ci și o doctrină comună, bazată pe cele zece porunci.

Într-adevăr, de când Conciliul Vatican II (1962-1965) a exonerat poporul evreu de orice responsabilitate privind crucificarea lui Iisus și, mai ales, după apariția volumului scris de papa Benedict al XVI-lea, în care Sfântul Părinte declară că evreii nu sunt vinovați de moartea acestuia, tendința de a prezenta cele două religii ca două capete aparținând aceluiași trup apare nu numai în prelegeri academice, ci și în rândul unei bune părți a opiniei publice mondiale.

Știu, voi fi acuzat de naivitate, dar eu am certitudinea că în ultimul timp asistăm la o apropiere între cele două religii și la o mai clară acceptare reciprocă. După părerea mea, acest fenomen are la bază nu numai o mai bună înțelegere și apreciere, ci, mai ales, prezența dușmanului comun: islamismul fundamentalist.

Nu dezvălui niciun secret: în ultimii ani asistăm la o invazie pașnică a bătrânei Europei de către populații musulmane. Subiectul este cunoscut și discutat peste tot.

În ultimii ani, Iranul a devenit emblema tendinței de re-cucerire a lumii neislamice (am mai spus-o și am mai scris-o, în mai multe limbi), iar dispariția Israelului este doar o primă fază a unui plan mult mai larg și mai periculos. Un Iran care posedă arma atomică este un pericol pentru întreaga lume civilizată și, dacă vreți, și pentru religia iudeo-creștină. Lumea e conștientă de gravitatea acestui aspect al situației, dar am senzația că nimeni nu se pregătește să prevină ”maladia” așa cum se cuvine. Dă, Doamne, să greșesc!

Iar la urmă, o notă personală, legată de numele meu. Eu susțin că Gabriel, îngerul (pentru evrei) sau arhanghelul (pentru creștini), este o serioasă punte de legătură între cele două religii. Gabriel este cel care îl salvează pe Moise de la moarte (la curtea faraonului) și cel care aduce Buna Vestire fecioarei Maria. Oare își poate cineva închipui existența noastră pe acest pământ fără extraordinarul aport al acestui personaj mitic care aparține celor două religii?!

Două? Nu, chiar trei, pentru că în Coran, Jibril (alias Gabriel) este cel care îi transmite lui Mohamed vorbele Domnului.

După cum vedeți, Marx avea dreptate: nimic nu e întâmplător, nici sărbătorirea concomitentă a Crăciunului și Hanucăi. Iar dacă amintim că o dată la vreo treizeci de ani Ramadanul se sărbătorește tot în decembrie, ce mai lipsește pentru a întregi superba imagine a unei lumi fără conflicte și fără războaie?!

În ciuda numelui meu, din păcate nu eu sunt cel care poate aduce o veste bună întregii omeniri. Mai mult, anul care vine pare a nu fi cu nimic mai promițător și mai simpatic decât cel care pleacă… Și dacă nu am dreptate, dacă în anul 2025 se va adeveri prevestirea din Biblie cum că lupul și mielul vor paște împreună, sunt dispus să-mi primesc pedeapsa cuvenită. Dar, în ciuda acestui pericol (evident?) eu voi dormi bine și după Anul Nou.

Și doresc tuturor cititorilor sănătate, voie bună, un An Nou fără reparații capitale și… (cum se spune la noi) vești bune!

Gabriel ben Meron