În cele două săptămâni de când a părăsit această lume, în presa de limbă maghiară (clujeană, transilvăneană şi din Ungaria), precum şi în presa electronică şi audio-vizuală de limbă română, au fost publicate numeroase articole semnate de colegi de breaslă, prieteni şi discipoli care evocau figura cunoscutei eseiste şi scriitoare, pe care au apreciat-o şi au îndrăgit-o, au învăţat de la ea şi au încercat să-i urmeze exemplul.

Júlia Szilágyi era apropiată de revista Baabel atât în calitate autoare şi cititoare, cât şi în cea de bună prietenă a câtorva autori baabelieni. În acest articol colectiv, semnat de Daniel Lőwy, Andrea Ghiţă şi Andrei Zador, am adunat crâmpeie de amintiri preţioase despre Omul cu totul deosebit, imposibil de înlocuit, căreia prietenii îi spuneau simplu: Julika.

Julika – Google-ul Clujului dinainte de Google

Pe vremea când internetul încă nu exista, de câte ori aveam o nelămurire culturală ne adresam Júliei Szilágyi. „O sunăm pe Julika, ea ştie cu siguranţă” era soluţia la îndemână nu numai pentru noi, ci şi pentru mulţi alţi clujeni şi nu numai. De pildă: în care poezie scrie Attila József „Sunt matur, în fine. În măselele mele sporesc substanţele străine”? Sau cine a zis: „Caut mereu lumina ce dansează în mine”? Julika răspunde din zbor la toate întrebările noastre.

În calitatea ei de redactor al revistei culturale Korunk a fost părtaşă şi la debutul meu. În ciuda orientării mele către ştiinţele exacte, m-am aventurat pe tărâmul istoriei culturale a parfumurilor, dar am încercat să analizez şi relaţia dintre precocitate şi genialitate. Părăsind terenul sigur al profesiunii poţi risca să derapezi. Júlia Szilágyi a corectat scrierile mele, analizându-le cu profesionalism conţinutul şi stilul. Rigoarea ei poate fi caracterizată cu cuvintele lui Sándor Márai^[1] care descrie munca lui Ernő Osvát^[2]: „cântăreşte greutatea cuvintelor scrise şi evaluează caratele epitetelor, cu ajutorul unei invizibile balanţe de mare precizie”. Opiniile lui Julika erau întotdeauna la obiect şi vizau îmbunătăţirea manuscrisului. De câte ori solicita sau propunea modificări, le argumenta temeinic, în felul ei caracteristic: cu politeţe, căldură şi amabiliate, dar fără a face rabat la exigenţă. Privind în urmă simt nevoia să-i mulţumesc pentru că (deja) la vârsta de douăzeci şi ceva de ani am putut să învăţ foarte mult de la ea.

Cu prilejul unei vizite, în timp de prepara nelipsitul ceai, am adus în discuţie unul dintre textele ei, apărut într-o publicaţie mai puţin bine cotată, dar devenit foarte cunoscut graţie internetului: eseul întitulat Necunoaşterea istoriei este tot istorie. Iată raţionamentul acestui eseu: „Cunoaşterea istoriei nu înseamnă mândrie sau ruşine, ci responsabilitate. Tocmai de aceea este greu de asumat. În prezenţa responsabilităţii, conştiinţa nu poate dormi prea mult. Timpul o va deştepta. Să sperăm să nu fie prea târziu”.

Tocmai apăruse cartea ei întitulată: Lehet-e esszét tanítani? [Oare eseul poate fi predat?] Am remarcat, parafrazând titlul: Nu, Julika, eseul nu poate fi învăţat, trebuie să te naşti cu acest talent. Puţini sunt înzestraţi cu harul de a-şi exprima gândurile condensând esenţialul şi renunţând la volute.

Mă mândresc cu faptul că, la cererea mea, a relatat în scris povestea familiei ei în timpul celui de al Doilea Război Mondial şi modul ieşit din comun în care a supravieţuit. La rândul meu i-am cerut detalii suplimentare şi apoi varianta finală a fost inclusă, fără nicio modificare, în monografia mea Téglagyártól a tehervonatig [De la fabrica de cărămizi, la trenul de marfă] despre soarta evreimii clujene în timpul Holocaustului. Peste un deceniu şi jumătate acelaşi text avea să devină un capitol al cărţii ei autobiografice Álmatlan könyv [Cartea insomniilor]^[3].

*

Îi aud adesea pe concitadinii mei stabiliți pe alte meleaguri, după câte o vizită făcută în Clujul natal: „Am dat o tură prin centru, am poposit în câteva restaurante deschise de curând şi, desigur, am vizitat-o pe Julika Szilágyi”.

Locuinţa ei din spatele Colegiului Unitarian ar putea figura printre obiectivele trecute într-un ghid spiritual al Clujului.

Daniel Lőwy (2016)

Julika Szilágyi, la mesele de vineri

“Ne revedem vineri la prânz, la ora unu” – ne spunem în fiecare vineri, după ce am terminat masa de prânz, la Comunitate, şi plecăm care-încotro, încărcaţi cu energia pozitivă izvorâtă din cuvintele şi privirile schimbate în jurul mesei din incinta modestă, dar primitoare. Mă străduiesc să ajung cât mai des la aceste mese comune, pentru a le întâlni pe prietenele Mamei care, după plecarea ei din această lume, m-au adoptat să le fiu prietenă.

Mă bucur ori de câte ori, alături de obişnuiţii comeseni – Judith Mureşan (Juci), Margit Domokos, familia Szabó (Judith şi soţul ei, Laci) şi Laci Nuszbaum – o întâlnesc şi pe Julika Szilágyi. Vara cu pălărie de soare şi un buchet de flori de câmp în braţe, iarna cu cojoc şi un fular lung şi pufos, purtându-şi rucsăcelul în spinare, Julika dă impresia unei veşnice adolescente, fragilă şi vulnerabilă, cu privirea uimită şi senină ca un petec de azur, pitit în spatele sticlelor protectoare ale ochelarilor de intelectuală autentică.

Discuţia din jurul mesei se ţese pe marginea evenimentelor actuale, a veştilor sau a lecturilor recente. Întotdeauna, însă, declanşează amintiri vechi şi dureroase pentru că noi, toţi comesenii, ajungem mereu să povestim despre Holocaustul care – asemeni unei holograme – se oglindeşte în toate fărâmele trăirilor noastre… Chiar şi ale mele, care fac parte din generaţia a doua. Umilinţa, prigoana, fuga, scăparea, teama necontenită revin în poveştile depănate în jurul mesei de vineri, la cantină. În aceste momente o întrezăresc în Julika, pe fetiţa de opt ani care într-o noapte de mai din anul 1944, potopită de ploaie, trecea clandestin graniţa de la Feleac, de mână cu mama ei, înfruntând bezna, noroiul şi teama. Era singura cale spre viaţă… A scăpat de deportare şi moartea sigură în camerele de gazare, dar trauma acelei nopţi cumplite a rămas impregnată pe veci în făptura ei fragilă.

Pentru mine Julika este îmbinarea fascinantă dintre feminitatea delicată şi enigmatică, inteligenţă, erudiţie şi lirismul lăuntric care se relevă în ritmul vorbirii şi scrisului ei. Îmi place s-o ascult pentru că fiecare conversaţie cu ea este o sursă de învăţătură şi un exerciţiu de admiraţie.

Cât de plăcute sunt mesele de vineri, în ambianţa familială a cantinei rituale, unde felurile ne sunt servite cu drag, fiind parcă şi mai gustoase pentru că le mâncăm împreună! Uneori, Julika scoate din rucsăcel, cu gestul unui magician, câteva file trase la xerox făcându-ne părtaşi – prin fragmentele proaspăt scrise – la naşterea unei cărţi noi. În acele momente mă întreb dacă nu suntem nişte norocoşi ai sorţii pentru că ne-a fost dat să ne întâlnim?

Apoi, încărcaţi cu energia pozitivă izvorâtă din schimbul de cuvinte şi priviri, ne despărţim dându-ne întâlnire „vinerea viitoare, la prânz, la ora unu”.

Andrea Ghiţă

(2016)

La despărțirea de Júlia Szilágyi (1936-2025)

Sunt unul dintre cei care au cunoscut-o pe Júlika de cel mai mult timp, încă din anii 1945 – 1946, când părinții noștri, încrezători în noua eră care se configura, se întâlneau la ședințele organizației de bază a PCR din cartierul nostru, unde activau de zor. S-au împrietenit repede.

Familia noastră revenise de curând de la București, unde am trăit peste 10 ani; Julika și familia ei supraviețuiseră deportărilor, dar cum au scăpat aveam să aflu abia peste decenii: Julika şi mama ei au trecut ilegal graniţa de la Feleac, iar tatăl ei a supravieţuit lagărului de la Dachau.

Locuiam destul de aproape unii de alţii: familia Szilágyi în spatele hotelului Astoria, iar familia noastră în spatele sinagogii neologe de pe str. Horea. Fiecare dintre noi era singur la părinţi; ne vedeam din când în când și ne-am împrietenit ușor.

Îmi aduc aminte de un eveniment din anii aceia: revista de limbă maghiară Dolgozó Nő (Femeia Muncitoare), organ al UFDR^[4], a publicat câteva discuții cu copii clujeni despre importanța practicării sportului. Dintre copiii evrei (erau foarte puțini atunci) u răspuns Gabi Goldner (mare amator de șah), subsemnatul (deja atunci îmi plăcea tenisul de masă) și Julika Szilágyi (despre atletism).

După anii`50, contactele noastre s-au rărit, prin 1954-55 amândoi am terminat liceul, dar carierele noastre profesionale au luat-o pe căi total diferite: Julika a absolvit Facultatea de Litere a Universității Bolyai (atunci încă de limbă maghiară), iar eu Politehnica din Cluj. Amândoi ne-am întemeiat familii. Ne vedeam doar ocazional, dar fiecare întâlnire ne aducea lumină și bucurie, pentru că rămăseserăm legați sufletește. M-au bucurat primele ei succese literare și eseistice, știam că era redactor la prestigioasa revistă Korunk și că îi apăruseră deja câteva volume.

Situația s-a schimbat după 1990, când în fruntea Comunității Evreilor din Cluj au ajuns capete mai luminate: filosoful Nicolae Kallós, matematicianul Gabi Goldner și apoi regretatul Robert Schwartz. S-a pus un mult mai mare accent pe cunoaștere prin cultură. A luat naștere un curent de opinie potrivit căruia generația noastră are menirea să aducă la cunoştinţa clujenilor (şi nu numai) contribuția populației evreiești la dezvoltarea economică, urbanistică, cultural-artistică, științifică și sportivă a Clujului, atât în perioada interbelică, cât și mai târziu. Menționez că în anul 1939 populația evreiască a Clujului depășea 16.000 de persoane (aproape o cincime din totalul locuitorilor), deținea peste 50 de întreprinderii industriale și fabrici și în oraș erau 400 de mici meseriași, 60 de comercianți, un număr mare de intelectuali de marcă și numeroși specialiști în profesiile liberale (peste 100 de medici, dar și arhitecți, avocați, economiști…). După 1945 la cele șapte universități din Cluj au predat peste 100 de conferențiari și profesori evrei.

Julika s-a alăturat imediat acestei iniţiative. Aşa a luat naştere ciclul de simpozioane File din istoria evreimii clujene. Chiar la prima ediție a simpozionului, cea din 2011, ea a prezentat o interesantă comunicare cu titlul Opera, viața și moartea lui Benő Karácsony, personalitate de prim rang a literaturii maghiare interbelice, ucis la Auschwitz, un scriitor cvasi necunoscut publicului românesc.

De-a lungul anilor Júlia Szilágyi a participat la numeroase evenimente culturale din această categorie. Mi-au rămas în memorie plăcutele mese de vineri şi neuitatele seri de Seder de la Restaurantul ritual al Comunităţii, unde ne adunam un grup de prieteni, o societate foarte plăcută.

După 1990 Julika a publicat mai multe cărţi și eu am participat la majoritatea lansărilor. Mi-au rămas în amintire cuvintele calde rostite de fiecare dată de filosoful Miklós Tamás Gáspár^[5] (Gazsi cum îi spunea Julika) de care era legată cu o veche prietenie. Tot în această perioadă a primit numeroase premii literare și decorații, a avut o reușită carieră universitară (cursul de Estetică la Facultatea de Litere din UBB Cluj), a fost membră a Uniunii Scriitorilor din România și a celei din Ungaria.

După înființarea Centrului Cultural Evreiesc din Cluj (în clădirea reamenajată a fostei școli primare neologe din spatele Templului Memorial), Júlika a participat la câteva evenimente memorabile:

– Acum un an a fost de față la proiecția filmului Andreei Ghiță Partea creștină a familiei a salvat partea evreiască, în care Julika a evocat modul dramatic în care familia Szilágyi a fost ajutată să se salveze, trecând clandestin granița spre România în primăvara anului 1944. Au urmat discuții foarte interesante.

– În septembrie 2024 a prezentat o fascinantă conferință cu titlul Eva și calitatea ei esențială: curiozitatea (resortul motor al progresului femeilor). Această curiozitate o caracteriza și pe Júlia Szilágyi.

– Ultima ei participare a fost prin intermediul unui mesaj plin de tâlc, adresat participanţilor la lansarea ediției a doua a volumului Sárga csillag Kolozsváron (Steaua galbenă la Cluj) scrisă de bunul ei prieten Daniel Lőwy.

Cei care au avut onoarea să fie invitaţi în frumoasa locuință de pe strada Brassai au avut ocazia să vadă rafturile ticsite de cărți până la plafon, tablourile şi piesele de mobilier antic, fiecare cu povestea ei.

Prin plecarea lui Julika din această lume, la doar două săptămâni după decesul lui Judith Szabó, prima femeie chirurg din Transilvania, spiritualitatea clujeană a pierdut încă o personalitate emblematică. Vocea ei inconfundabilă, caldă și calmă, precum și argumentele ei mereu raționale ne vor lipsi de acum înainte.

M-am tot gândit cum am putea să îi cinstim memoria; voi propune conducerii Comunității Evreilor din Cluj înființarea Cenaclului Literar Júlia Szilágyi.

Andrei Zador

(Discurs rostit la ceremonia funerară a Júliei Szilágyi, Cluj, 7 martie 2025)

---

[1] https://humanitas.ro/autori/sandor-marai

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Ern%C5%91_Osv%C3%A1t

[3] Traducere în română de Marius Tabacu, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2017

[4] Uniunea Femeilor Democrate din România https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Uniunea_Femeilor_Democrate_din_Rom%C3%A2nia

[5] Tamás Gáspár Miklós (TGM) https://en.wikipedia.org/wiki/G%C3%A1sp%C3%A1r_Mikl%C3%B3s_Tam%C3%A1s