Dr. Moscovici, medic chirurg la un cunoscut spital din capitală, ne povestește impresiile sale de nou sosit în țară nou imigrant.

Am fost cazat în centrul țării, dar, neavând relații, am fost nevoit să-mi fac stagiul de specializare ca medic la Beer Șeva. Am închiriat de la firma Amigur un apartament de două camere, într-o clădire veche, construită imediat după întemeierea statului, și aflat într-un stadiu avansat de uzură. În clădire mai trăiau doar bătrâni nevoiași, care nu-și puteau permite apartamente proprii; unii dintre ei erau supraviețuitori ai Holocaustului.

Singurii locatari mai tineri eram eu și două surori medicale, Malca și Lea, bucovinence, care își făceau și ele stagiul la spital pentru obținerea permisului de practică medicală. Ele locuiau la altă scară. Spre distracția mea erau gemene, semănau ca două picături de apă și întrucât își schimbau între ele și garderoba, aproape nimeni nu reușea să le deosebească decât la spital, unde purtau ecuson.

Fiecare palier avea două apartamente și cum pereții erau foarte subțiri, „transparenți”, atunci când era liniște auzeam clar discuțiile vecinilor mei, familia X, originari dintr-un frumos oraș moldav.

Doamna X, pe nume Simcha (adică bucurie – nu știu a cui bucurie, a soțului ei sigur că nu) era o matroană de vreo 55 ani, asistentă socială la o școală de handicapați mintal. Avea gura cât o șură și nu rata nicio ocazie de a-i reproșa soțului:

– Niciodată nu ai câștigat destul ca să ne putem muta de aici.

Domnul X, pe nume Jacob, era un om obișnuit, fără nimic care să iasă în evidență, un om pe lângă care treceai fără să-l bagi în seamă. Era lăcătuș și lucra la primărie.

Fiind singuri în acest „cartier al bătrânilor”, relația mea cu surorile era foarte bună. Petreceam multe seri împreună. Uneori învățam, dar de obicei jucam diferite jocuri sau ne uitam la televizor.

Într-o seară învățam împreună cu cele două, care la sfârșitul săptămânii aveau examen, când am auzit o ceartă cumplită în familia X. La început ne-a distrat, dar încet-încet am început să-l compătimim pe nefericitul Jacob care cu greu reușea să strecoare câte un cuvânt. Ajuns la capătul răbdărilor, bietul om i-a spus soției:

– Mă arunc pe fereastră!

La care ea i-a răspuns imperturbabilă:

– Dacă tot sari, du și gunoiul.

Jacob s-a ținut se cuvânt și a sărit pe fereastră împreună cu punga cu gunoi. Noroc că locuim la parter și dedesubt era nisip, astfel că aterizarea nu a fost traumatică și el s-a dus direct la container să arunce gunoiul. Era 1 aprilie, seara era răcoroasă și ploua – probabil ultima ploaie a anului. Iar cum el era desculț și doar în maieu și pantaloni, s-a aciuat sub un copac.

Mi-am dat seama că trebuia să-l ajut. L-am invitat să vizionăm împreună meciul de handbal transmis în direct de la Tel Aviv. După o vreme, soția lui a observat că el nu revine și a sunat la ușa mea:

– Unde e soțul meu? Am venit să-l iau acasă!

Între timp însă Jacob fugise în baie. Era clar că preferă să privească în continuare meciul, astfel că i-am răspuns:

– Momentan nu este disponibil.

Apoi am aranjat masa de seară pentru toți patru.

Peste o oră a venit un echipaj al poliției – am văzut pe fereastră mașina oprind. Am scos repede o sticlă nouă de coniac franțuzesc și patru pahare în care am turnat ceai și puțin coniac obișnuit, din altă sticlă. Cele două surori au intrat în joc, răul trebuia pedepsit! Amândouă și-au dat jos bluzele, rămânând doar în sutiene albe ca neaua și fuste și s-au așezat pe canapea, punându-l pe uimitul Jacob între ele. Am deschis ușa și polițistul, care mă cunoștea, mi-a spus:

– Bună seara, doctore. Doamna X, vecina dumneavoastră, a reclamat că i-ați sechestrat soțul. Aș dori să verific.

– Poftiți!

Dar doamnei X i-am interzis accesul, ea nefiind reprezentantă a autorităților. Peste două minute polițistul a ieșit spunându-i:

– Mulți bărbați și-ar dori să fie sechestrați astfel!

Cred că doamna X a observat totuși, prin ușa deschisă, scena din salon, pentru că fierbea de furie.

Din acea seară doamna X i se adresa soțului doar cu „dragule” și pe mine mă ignora total. Iar eu am hotărât să nu mă mai ocup de problemele vecinilor – fiecare cu Simha lui, adică cu propria bucurie!

Florentino Himelbrand