Încep cu un gând mai vechi. Într-o casă în care locuiesc oameni bătrâni, lucrurile par prăfuite, chiar dacă praful e luat zilnic, pentru că și lucrurile îmbătrânesc în felul lor. Odată cu trecerea anilor, toate capătă o tentă cenușie.

Cu câteva luni în urmă, am avut prilejul să văd cu ochii mei ce se întâmplă cu lucrurile pe care le agonisim într-o viață. O prietenă apropiată m-a rugat să mergem în garsoniera unei rude care plecase într-o lume mai bună, zice-se, ca să-mi aleg ce doresc dintr-un vraf de cărți pe care urma să-l ducă la reciclare.

Îmi doream să rămân cu o amintire de la ruda ei care decedase la o vârstă înaintată. Știam că va fi dureros să văd acel spațiu unde mai fusesem cu diferite ocazii, când posesoarea cărților era încă în viață. Deci, am acceptat invitația cu multă emoție.

Mi-am ales câteva cărți după gustul meu și m-am bucurat să văd că un nepot al doamnei dispărute făcea același lucru. Bucuria lui era vizibilă că-i rămân amintiri de la mătușa sa. M-am asigurat că nu dorea nimic din cărțile alese de mine. Desigur, ca nepot avea dreptul să aleagă primul.

În acea împrejurare am văzut concret ce se întâmplă cu lucrurile personale când nu mai suntem prezenți să hotărâm noi înșine pentru ele. Sunt aruncate. Din fericire, doamna care mă invitase, cu un adevărat cult pentru a nu se risipi în van agoniseala de o viață a unui om și din respect pentru acesta, încerca să ajute la valorificarea lor, în sensul de a putea fi folosite de doritori, cu atât mai mult cu cât multe din ele puteau fi încă utile.

Chiar nu știu ce e mai bine: să agonisim până la saturație sau să folosim și apoi să dăm altora din obiectele noastre. Doamne, ce greu facem gestul de a oferi în dar lucrurile de care ne-am putea dispensa!

Printre cărți am găsit o fotografie cartonată, foarte veche și fără nicio inscripție. În depărtare se vedea Castelul Bran. Fotografia avea în prim plan Capela Inima Reginei Maria care, probabil, o emoţionase pe doamna respectivă. Acum poza ne vorbește și nouă, dar cred că ei îi spunea mult mai mult. Cam așa se întâmplă și cu agoniseala noastră de o viață: toate rămân exact ca această poză. Cel care o privește vede, dar nu înțelege întregul.

Continui cu un vis avut zilele trecute. Se făcea că eram pe la Universitate. Lume multă în jur. Am zărit o doamnă cu niște bucăți mari de oase ținute cu brațele; erau coaste cu ceva carne pe ele, dintr-un animal sacrificat. Femeia nu avea plasă și, efectiv, ridicase rochia și le ținea în poală, așa cum făceau bunicile noastre cu șorțul, când aveau ceva de cărat. M-am gândit s-o ajut. Întotdeauna am la mine două sacoșe pliate pe care le-am primit în dar. Le port în geantă pentru că nu ocupă mult loc. Le aveam și în vis.

Am scos o sacoșă, am alergat spre ea și am atins-o pe umăr, dar când s-a întors, am văzut că nu era doamna pe care dorisem s-o ajut. Aceasta avea doar o singură bucată de coastă de animal, o ținea în mână și nu era niciun pericol să-și murdărească rochia. Totuși, când și-a întors privirea spre mine, n-am putut să mă opresc să-i ofer sacoșa. Gestul meu a bucurat-o. Imediat m-am gândit că nu voi mai recupera sacoșa la care țineam mult și ajutorul meu nu îi era atât de necesar ca în cazul celeilalte doamne. Spre surprinderea mea, doamna m-a întrebat unde să vină să mi-o înapoieze. I-am spus că nu e nevoie, dar cu inima puțin strânsă că îmi pierd amintirea. Apoi mi-am rotit privirea căutând-o pe prima doamnă. I-aș fi dat cealaltă sacoșă. Dar n-am mai zărit-o și m-am trezit.

Sunt multe vise pe care le-am uitat, oricât m-aș strădui să mi le amintesc. Cu acesta m-am trezit având toată desfășurarea lui prezentă în minte. Au trecut câteva zile și de atunci mă tot gândesc: dacă vrem să dăm o mână de ajutor, trebuie să ajutăm persoana din imediata apropiere sau cea care ne iese în cale și care vizibil are nevoie de ceva. Ajutorul trebuie dat și gata. În asemenea cazuri nu trebuie să trecem indiferenți. Pierderile noastre pălesc în fața importanței gestului, când cel de lângă noi e în vizibilă dificultate. De fapt, în vis aș fi putut să-i dau chiar ambele sacoșe, oricum le-am regăsit în geantă când m-am trezit.

Doamne, cât de greu ne este să dăruim un lucru de care nu mai avem nevoie, dar care poate fi folositor altcuiva, amăgindu-ne că e bunul nostru! Până și o sacoșă goală o oferim cu greutate. Darurile primite trebuie dăruite la rândul lor, mai ales dacă nu ne mai sunt de trebuință. Asta le e menirea. Odată și odată cineva drag se va dispensa și de darurile primite de la noi, iar dăruirea trebuie să continue ca într-un carusel. Tot ce ni s-a dăruit – înțelegând cuvântul dăruit în toate sensurile lui – trebuie să dăruim mai departe, chiar și sacoșe pliate. De ce oare ținem atât de mult la sacoșele noastre?

Într-una din sacoșele din vis am adus acasă cărțile luate ca dar din acea bibliotecă a cărei posesoare nu mai avea nevoie de cărți, iar cărțile, mai ales cărțile, nu se cade să fie aruncate.

Elena Stoican

București, 10 august 2024