Cu două zile înainte de începutului războiului cu Iranul am aterizat la Cluj. Eram bucuros să-mi revăd orașul natal și prietenii, mă simțeam acasă. Copiilor le-am trimis un mesaj că am sosit cu bine. După nici trei zile, în noaptea de vineri spre sâmbătă, s-a declanșat furtuna. Avioanele de luptă israeliene au bombardat obiective militare iraniene, inclusiv cele legate de planul nuclear al acestei țări. Din acel moment, vacanța mea s-a transformat într-un șir de evenimente aproape ireale. Alături de programul încărcat pe care-l aveam, la loc de frunte se afla site-ul israelian Ynet care transmitea non-stop știri despre război, precum și stațiile de televiziune BBC, CNN etc. Nu mi-a fost ușor să particip la un simpozion ATI și, mai ales, să mă concentrez pe prezentările pe care trebuia să le fac.

Bombardamentele iraniene aveau loc mai ales noaptea. Cu toate că eram departe, nu puteam să dorm, mă trezeam noaptea și urmăream știrile pe internet. Bombardarea Institutului Weizmann din Rehovot, aproape de locuința fiicei mele, m-a alarmat. I-am scris un mesaj ca s-o întreb dacă sunt bine. M-aș fi întors acasă, dar spațiul aerian al Israelului era închis. Fiul meu mi-a scris că se bucură că nu sunt acasă, pentru că are o grijă mai puțin pe cap.

Mi-am continuat vacanța la București, unde am reușit să văd câteva spectacole, printre care Jesus Christ Superstar de Andrew Lloyd Webber și Tom Rice, interpretat cu mare succes de Opera Maghiară din Cluj, în regia lui Péter Novák. Am plecat de la spectacol cu îndemnul lui Jesus: “Vindecați-vă singuri!” Noaptea următoare a fost atacat centrul IT din Beer Șeva, situat foarte aproape de casa fiului meu. Noroc cu WhatsApp care m-a ajutat de fiecare dată să mă mai liniștesc.

– E oare corect ca în aceste vremuri grele pentru țara mea să merg la spectacole? – mă întrebam.

În aceste momente de tensiune, partenera mea, de profesiune psihiatră, mă întreba:

– Ai vreo posibilitate să influențezi lucrurile?

– Nu, îi răspundeam.

– Acasă oricum nu te poți întoarce, mai bine concentrează-te pe programul nostru.

Între noi fie vorba, avea perfectă dreptate și reușea să mă liniștească.

La Teatrul Bulandra am văzut o piesă de Cehov, Măscăriciul, în regia lui Horaţiu Mălăele care juca şi rolul principal. A fost un spectacol de neuitat. A urmat piesa Adio, Domnule Haffman de Jean-Philippe Daguerre, la Teatrul Național și apoi Concertul pentru vioară și orchestră al lui Beethoven la Ateneul Român. Toate acestea au reușit să-mi distragă atenția de la ceea ce se întâmpla în țara mea.

Cel mai mare șoc l-am avut însă atunci când am văzut distrugerile provocate de o rachetă iraniană unei părți a spitalului Soroka, care mi-a fost a doua casă și unde am lucrat timp de 32 de ani. Am încercat să mă întorc în Israel, dar era imposibil. Am sunat câțiva colegi. Unii erau răniți, din fericire rănile nu erau grave. Fiul meu era în drum spre spital atunci când a sunat alarma aeriană. Har Domnului, nu a pățit nimic. Şi dacă explozia de la spital nu a fost destul, blocul unde stau este la două sute de metri de spital. Unda de șoc a exploziei l-a avariat, dar fără a provoca daune grave. Mi-au trebuit câteva ore să-mi revin.

Întors la Cluj, am continuat cu spectacolele. În oraș tocmai avea loc festivalul Tiff. Am văzut câteva filme și două musicaluri: Opera de trei parale după Bertholt Brecht la Opera Română și Tom Sawyer la Opera Maghiară.

În 24 iunie a intrat în vigoare armistițiul, cu un final tragic – o rachetă iraniană a produs moartea a patru persoane, tot în oraşul meu, Beer Șeva.

Banchetul organizat cu ocazia a 58 de ani de la terminarea liceului, tot la „Maimuța Plângătoare”, a avut loc după terminarea războiului și, în sfârșit, m-am simțit relaxat și m-am putut bucura de întâlnirea cu colegii. Clujul și-a luat rămas bun de la noi cu Traviata lui Giuseppe Verdi, spectacol organizat în locul cel mai frumos al orașului, Piața Unirii, lângă statuia ecvestră a lui Matei Corvin. Privind din avion Clujul meu, am simțit din nou, ca întotdeauna, regretul despărțirii.

A doua zi după întoarcere, mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la spital. Îmi venea să plâng la vederea distrugerilor. Blocul Operator de Nord, unde am lucrat treizeci de ani, nu mai exista. Cabinetul meu din sediul departamentului era în ruine. Colegii mei mi-au povestit ce s-a întâmplat în acea dimineață teribilă. Din nou m-am simțit vinovat că am fost departe și nu i-am putut ajuta în acele momente critice. La ieșire i-am văzut pe muncitorii care lucrau la repararea holului central al spitalului. M-am uitat în jur și, spre bucuria mea, am văzut că atât statuia lui Ben Gurion, cât și pianul alb au rămas neatinse. Pentru mine, poate și pentru alții, acest lucru are o semnificație deosebită…

Andrei Schwartz

05/07/2025