Nu e după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul! Am ajuns să reconfirm adevărul acestui crâmpei de filosofie a vieții.
Am petrecut patru săptămâni de vacanță în Franța: una la Paris și trei la Dinan, în Bretania. La Paris ghidul nostru a fost unul din nepoți.
În primele două zile am bifat două muzee foarte interesante și plimbări lungi prin piețe purtătoare de istorie, aflând imediat numele arterelor străbătute, inclusiv ce se vedea fie aproape, fie mai departe de locul în care ne aflam. Parisul nu e pe un teren aproape plat, ca Bucureștiul, și panoramele sunt generoase.
Eram doi bunici fără griji, fără stres. La Vie en Rose, vorba cântecului, iar eu eram din nou îndrăgostită de Paris. Dar Vine o zi, vorba unui cântec de pe meleagurile noastre, 19 iulie 2025, când ne propunem să vizităm, fără ghid, celebrul cimitir Père-Lachaise. Am promis să ne descurcăm, aveam telefoane mobile unde țineam toată știința de pe Pământ, de la origini până în prezent, și ceva chiar din viitor. Harta tipărită pe hârtie și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul!
Am luat metroul, linia 6. Fiind sâmbătă, nu era aglomerat. A fost o încântare să admirăm zone întinse din Paris, traversate de metrou pe distanțe generoase și la suprafață, nu numai în subteran, ca la București. Vagoanele sunt noi, moderne, nu ca cele pe care le știam și care acum se văd prin muzee.
Dar, când mai era puțin, garnitura s-a oprit în stația Bercy… și stăm, și stăm. Se spunea ceva la difuzor, dar nu înțelegeam. Vedeam doar că după anunț o parte din călători au coborât precipitat din vagoane. „Acum e acum! Să te văd ce faci, Lenuș!”, îmi spuneam în gând.
Am staționat vreo 35 de minute, apoi a plecat cu zece minute mai devreme decât estimase nepotul, după ce se uitase pe internet. Ne-am bucurat să plecăm și după trei stații am coborât la stația Nation, la capătul liniei 6.
La trecerea spre linia 2, unde doream să ajungem, drumul era labirintic și plin de călători, fiecare cu treburile lui. Am găsit o garnitură de metrou chiar în stația liniei 2 și, printr-un salt tineresc, am pășit în vagon. Îmi voi aminti mereu acel salt! Am găsit două locuri libere alăturate și mi-am strâns în mână gentuța unde aveam biletele de metrou, cartea de identitate, un portofel mic pentru mărunțiș și… și… Telefonul! Gentuța era prea ușoară, fermoarul era deschis și telefonul lipsea. Gândul mi-a zburat glonț: furt la drumul mare… al metroului. Telefonul îl folosisem când vorbisem cu nepotul despre staționarea prelungită din stația Bercy.
I-am spus soțului meu că nu mai am telefonul și am simțit cum e când intri în sevraj. Cam așa îmi imaginam eu sevrajul.
În secundele de uluire, garnitura noastră plecase din stație și nu prea mai aveam cum să revenim în garnitura care ne adusese la stația Nation. Am parcurs, nici eu nu știu cum, trei stații și am coborât la stația Père-Lachaise. De ieșit am ieșit, dar unde să te duci? Cui să i te adresezi în singura limbă în care poți explica în detaliu ce s-a întâmplat? Un traducător portativ mi-ar fi fost de ajutor, dar, din păcate, nu aveam în dotare așa ceva. Am găsit un loc mai liniștit și, de pe telefonul soțului meu, l-am sunat pe nepot. A crezut că glumesc.
Primul gând al lui și al nostru a fost să blocăm contul bancar din aplicația de pe telefon. Apoi, desigur, telefonul. Dar nu, telefonul nu trebuia blocat! Poate vom suna și ne vom înțelege cu hoțul! Poate era un hoț bun, educat occidental, doar eram la Paris!
Folosirea telefonului pierdut era asigurată cu o parolă, dar nu cu lanțuri și nu avea nici aplicația de localizator. Ghinion!
Factura cumpărării telefonului pierdut era la fiul meu, nepotul i-a cerut datele de identificare ale telefonului. (Fiul meu îmi dăruise telefonul cu câteva luni în urmă.) Dar, stupoare! EMAG nu trecuse pe factură acel cod de bare foarte important pentru identificare, un fel de cod numeric individual al telefonului. Bineînțeles, nu fusesem prevăzătoare să iau cu mine cutia telefonului!
În timpul primirii acestei cascade de informații, am văzut intrarea în cimitirul pentru care venisem și, fie ce-o fi, ne-am dus măcar la mormântul lui George Enescu. L-am identificat cu ușurință, dar nu vă pot spune ce gânduri mă bântuiau.
Între timp făcusem de pe telefonul soțului două apeluri către telefonul meu. Niciun răspuns. Apoi ne-a sunat nepotul și ne-a spus că lui i-a răspuns o persoană, dar că nu s-au înțeles. Nu vorbea nicio limbă internațională. Printre altele, nepotul i-a strecurat că o să meargă la poliție. Imediat i s-au spus cuvinte necivilizate (probabil, singurele cuvinte pe care individul le știa în franceză). Păcat că individul a luat ca amenințare directă mersul la poliție, nemaivrând să coopereze. La încă două apeluri succesive a răspuns la fel, apoi a închis telefonul. Noi nu eram lângă nepot ca sa-i sugerăm să fie „diplomat”.
Nepotul ne-a spus că va trebui să mergem la poliție și să reclamăm pierderea. Cu telefonul se pot face infracțiuni care mi s-ar fi imputat mie, posesorului de drept! Deci ne-am dat un punct de întâlnire și l-am părăsit pe George Enescu, luând cu noi o paletă largă de regrete.
Pe drumul de întoarcere, îmi amintesc că foarte aproape de mormântul lui George Enescu, am văzut mormântul lui Hector Berlioz. Așadar, spiritele înalte se întâlnesc și după moarte! Dar gândurile mele nu mai asimilau nimic de natură să mă încarce emoțional! Eram ferfeniță.
Trei ore mi-am adunat gândurile în incinta sediului Poliției Paris 13 din Piața Italiei. În sala de așteptare era un ecran unde se derulau imagini cu modurile de operare ale hoților asupra călătorilor din metrou și a pietonilor neatenți. Nu puteam privi fără înțepături în inimă, doar o pățisem și eu. Degeaba le mai vedeam! Le-am ignorat cât am putut. Între timp am aflat și codul numeric al telefonului de pe cutia de acasă, fără de care nu puteam face plângerea.
Am intrat cu toții în biroul unui ofițer de poliție foarte amabil. Acesta a parcurs toate etapele care să înlesnească întocmirea procesului-verbal. Nepotul era translator și a mers repede. După ce a aflat în detaliu desfășurarea evenimentului nedorit, ofițerul m-a privit cu multă părere de rău. În locul lui și eu aș fi simțit la fel.
Agentul de poliție a repetat de pe telefonul nepotului apelul către telefonul pierdut și a primit același răspuns: „Abonatul nu poate fi contactat”. („Hoțul s-a supărat și nu mai răspunde” ar fi fost mai potrivit situația dată.) Agentul ne-a spus că astfel de cazuri sunt foarte frecvente, mai ales în vacanțe. Frecvența, bat-o vina! Altfel, poate n-aș fi intrat în statistici.
Verificarea pe camerele de luat vederi urma să fie făcută de Poliția Căilor Ferate Franceze și informații despre desfășurarea cercetărilor vor fi trimise electronic nepotului meu. Nu mai aveam nicio speranță să găsesc telefonul.
Cu destulă ușurință, trecând prin meniuri cam multe, dar prietenoase, un operator al băncii unde am contul bancar mi-a blocat contul. Totuși, ceva bun a fost! Am făcut economii! (Deh, între timp mi-a revenit umorul!)
Mai greu a fost cu blocarea telefonului. Mi se cereau parole peste parole pe care nu le aveam decât acasă. (Ferice de melc în astfel de situații!) M-a salvat detaliul transmis al modului de efectuare a ultimei plăți a facturii abonamentului.
Nu fac o tragedie din pierderea telefonului. Pierderea materială nu e atât de mare, iar numerele de telefon le putem regăsi. Mai greu era dacă nu-mi mai puteam recupera numărul de telefon. Dar la revenirea în țară l-am recuperat.
Dacă n-o pățeam, nu cred că mi-aș fi dat seama de pericolul în care ne aflăm permanent, oriunde mergem, mai ales acolo unde ne așteptăm mai puțin. Trebuie să conștientizăm că trec pe lângă noi persoane care ne citesc vigilența mai ușor decât ne este nouă să ne păzim bunurile. Sunt și mulți care nu se gândesc să înapoieze lucrurile găsite fără stăpân.
Cu ocazia acestei întâmplări am fost etichetată multiplu ca fiind căscată! Chiar o merit! E o nouă interpretare a aerului de visătoare pe care mi-l știam! (Căscatul nostru, ținta altuia!)
Credeți-mă! Când am descoperit lipsa telefonului, m-am simțit ca pierdută în spațiu! Am înțeles că suntem legați ombilical de telefon. Nu ar trebui! Cel mai sigur mod de a nu pierde legătura cu persoane cunoscute este de nota numerele de telefon în agende. Dependența totală de telefon nu e bună. Și dacă nu ai agendă cu parolele Facebook, What’sApp, E-mail etc., ești pierdut! Așa am fost eu până la revenirea acasă.
Dacă mai călătoresc, o să iau cu mine un prăpădit de telefon, doar pentru a ține legătura cu câteva persoane importante. Atât. Asta sfătuiesc pe oricine. Altfel trebuie să-l păzești ca pe ochii din cap, mai ales când nu-l folosești.
Culmea ironiei este că am revenit la vechiul telefon, cam bolnăvior, dar bine că nu l-am aruncat! Nu știi niciodată când ai nevoie de el!
Elena Stoican Bucureşti, 10 august 2025
P.S.
În metroul parizian am observat că toți călătorii se ridică exact în secunda când garnitura oprește în stație. Ideea e că deranjezi, dacă te ridici mai devreme, cum învățasem încă din copilărie. Dar uite că e mai bine ce știam eu. Trebuie să te ridici ceva mai devreme și să privești și înapoi, să vezi dacă nu ai uitat ceva pe banchetă. De pildă, un telefon!
Sursa imaginilor:
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Paris_Metro_Line_6_train_northeast_of_Pasteur_station_140207_5.jpg DXR, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons
