La întrebarea: „Cunoști acest petec de țară?” răspunsul meu este: „Îl cunosc, dar nu aprofundat”, cu toate că în ultimii 23 ani l-am vizitat de zeci de ori, cunosc acolo o mulțime de lume, am fost în colțuri îndepărtate, locuite și nelocuite și – on top of everything – vorbesc perfect limba locului. Am și scris nu o dată despre acele locuri. Da, este Republica Moldova, doar că eu mă încăpățânez s-o numesc Basarabia. Dar s-o luăm de la început.

La Galați nu am fost niciodată. Știam că e pe Dunăre, că are (adică avea!) un imens combinat siderurgic și… cam atât. Dar spre sfârșitul anilor 1990 (de unde puteam eu să știu?!) la Galați a luat ființă o facultate de medicină ca parte integrantă a Universității ”Dunărea de Jos”. Corpul profesoral pare să fie nu numai pus la punct din punct de vedere al învățământului modern, dar în urmă cu an a inițiat un congres de anestezie și terapie intensivă, iar anul acesta, la cea de a doua ediție, am participat ca lector.

Deci, am plecat cu avionul la București, apoi cu mașina la Galați și am petrecut patru zile pline pe malul Dunării. Dar acesta a fost doar primul popas, pentru că ”spionii” au dat de veste celor de dincolo de Prut, iar ei au decis să profite de ocazie (pe mine nu prea m-au întrebat!) și, a doua zi după terminarea congresului, la ora 11.30, o mașină cu șofer m-a luat de la hotel direct la Chișinău, 235 kilometri. În numeroasele călătorii spre capitala Basarabiei, plecasem de fiecare dată prin Iași. Și iată că acum soarta m-a adus prin niște locuri pe care nu le cunoșteam sau le cunoșteam doar superficial.

Primul stop: granița, la doar câțiva kilometri de Galați. Cinci minute de partea română, 25 de minute la vama moldovenească. De ce? N-am idee. Erau numai câteva mașini, dar se pare că moldovenii vor să simți că ai ajuns la ei acasă și nu cumva să crezi că trecerea e o bagatelă.

Din acel moment, călătorul secolului XXI este aruncat cu 60-70 ani în urmă. Peisajul e același, șes, iarăși șes și cât vezi cu ochii, viță de vie. Pe vremuri, Basarabia vindea 80% din producția viticolă marii Uniuni Sovietice și apoi Rusiei, în special vin dulce (explicația la cerere). Astăzi însă, 60% din vinul moldovenesc merge în Uniunea Europeană, o parte merge și în Statele Unite. Și fiindcă era sfârșitul lui octombrie, nu e de mirare că nu am văzut ogoare însămânțate, lanuri de grâu sau porumb. Mi s-a spus că pământul este de cea mai bună calitate, în mare parte cernoziom. Ici-colo se văd comune, sate, mici așezări, casele arată ca pe la mijlocul secolului trecut.

Dar asta numai până ajungi în Găgăuzia, un nume care pentru mine (și-mi închipui și pentru alții) are o conotație clar negativă. Această regiune, cu cei aproape 125.000 locuitori ai ei, pur și simplu prosperă: case noi, vii și magazine de vin, hoteluri cochete și chiar un GagauziyaLand!

Dar… aici există un dar cu D mare. Găgăuzia moldovenească este complet rusificată. O fi adevărat că locuitorii și-au uitat în bună măsură limba proprie, care azi e scrisă cu alfabet turcesc, adică unul latin modificat. Și o fi adevărat că în școlile din regiune se învață limba română, dar toate firmele, de pe ambele părți ale șoselei, sunt în rusește!

Mi-am amintit de vizita mea de acum cu câțiva ani la Comrat, capitala regiunii. Într-o zi întreagă nu am întâlnit niciun ”moldovean” cu care să mă fi putut înțelege în limba lui Eminescu sau Caragiale. Iar șoferul îmi confirmă cele știute: în Găgăuzia, la ultimele alegeri, 95% din voturi le-a primit partidul care se opune integrării Republicii Moldova în Comunitatea Europeană. Prin urmare, ”prietenul” nostru comun, Putin, și-a băgat coada adânc în regiune și cu rezultate extrem de favorabile (lui, bineînțeles). (În schimb, în Transnistria, regiune socotită ca făcând parte din Republica Moldova, dar stăpânită de ruși, cam 25% din cei cu drept de vot au preferat partidul pro-european! Deci tovarișci Putin mai are și lipsuri…)

Ne continuăm drumul, care se dovedește deosebit de ”capricios”: lungi porțiuni de drum asfaltat, dar fără nicio demarcație între cele două sensuri, denivelări pe care arcurile mașinii se dovedesc incapabile de a le amortiza, devieri la fiecare câteva zeci de kilometri și, ”cireașa de pe tort”: un semafor automat care controlează trecerea automobilelor pe o porțiune de șosea cu o singură bandă pentru ambele direcții. La roșu te oprești și aștepți. Dar când se face verde și pornești, te întâlnești cu mașini care vin din sensul opus, fără să aștepte, și de fiecare dată ești nevoit să tragi la o parte și să te apropii în mod periculos de șanț, ca să le faci loc. Șoferul ”meu” mă liniștește:

– Nu vă faceți griji, așa-i la noi, nu-i nimic grav, ne descurcăm…

Surprizele se țin lanț. Deodată ne aflăm pe autostradă! Patru benzi, viteza permisă e ca în alte locuri civilizate și eu îmi spun că prognoza șoferului – călătoria va dura cam patru ore – e exagerată. Uite, călătorim cu 120 la oră, deci nu mai e mult. Doar că, după alte câteva zeci de kilometri, șoferul oftează:

– La revedere, Europa, ne reîntoarcem în Moldova!

Adică… back to square one.

Nevoia de a ne opri devine din ce în ce mai presantă și eu propun o scurtă pauză pentru cafea și pentru celelalte treburi de care trebuie să ții seamă când ești pe drum ore în șir. Ne oprim la o elegantă stație de benzină care, pe lângă cafea, are un sortiment culinar bogat. Vânzătoarea ne primește frumos, dar nu, cafeaua se servește numai împreună cu un hamburger… Vorbește o curată limbă ”moldovenească”, cu un puternic accent ”chirilic”. Ne cinstim cu câte un hamburger și un cappuccino și, așezați la o măsuță de lângă tejghea, văd că am devenit obsedat: mi se pare că în jurul meu aud numai limba lui Lenin și Putin! Doar am trecut de GagauziyaLand!

Șoferul îmi explică:

– Aveți dreptate, dar ăștia nu sunt de-ai noștri, sunt refugiați ucraineni, unii așezați demult pe la noi, alții proaspăt sosiți, se vine în continuare, situația acolo e tare proastă, e război…

Deodată își aduce aminte cu cine are de-a face:

– Da’ ce vă spun eu dvs., că știți mai bine decât mine cum vine asta…

Și iată-ne, după vreo trei ore și jumătate de drum suntem back to civilisation: am ajuns la Chișinău. Orașul se schimbă, cel puțin în ochii mei, de la o vizită la alta. Și mai multe mașini, și mai multe clădiri impozante, și mai multe restaurante…

– La ce hotel mergem? – îl întreb pe șofer.

– La Vispas.

Știrea nu mă bucură, îl cunosc, hotelul e vechi, camerele sunt la etajul 2, fără lift, și, la vârsta mea, mă întreb dacă voi găsi pe cineva să mă ajute să-mi car valiza supraîncărcată. Dar, surpriză: s-a construit o nouă aripă, modernă, cu tot ce vrei, deci și cu lift!! Un adevărat dezmăț!

E seară. Sunt în camera de hotel, în fața calculatorului, și îmi spun: încă o lecție învățată, despre o bucată de pământ pe care credeam că o cunosc și care cu fiecare vizită mi se arată altfel. Dar eu mă bucur de fiecare dată, mai ales că de la o vizită la alta, observ cum totul se schimbă în bine. Să fie doar o părere de ”turist”? Sincer să fiu, nu cred!

Photo credit: Gabriel Ben Meron

Gabriel ben Meron