Număr vizualizări 28 ori
O spun și o repet: pe mine Ierusalimul mă copleșește de fiecare dată când ajung acolo. Poate, dacă aș locui într-unul din blocurile din zonele bine întreținute, cu magazine pline de toate bunătățile și restaurante cu meniuri care te fac să-ți lase gura apă, poate că atunci m-aș obișnui – oarecum – cu atmosfera orașului. Dar așa, venind din provincie și numai foarte rar, nu simt nimic comun cu capitala țării în care trăiesc. Prea multă istorie (în mare parte tragică), prea multă sărăcie și (de ce să n-o spun?!) prea mult negru pe străzi, de fapt peste tot.
Și cu toate acestea, n-am nimic împotrivă să petrec câteva zile la Ierusalim ca turist sau ca participant la vreun eveniment științific legat de meseria mea. Chiar nu demult am ajuns acolo la un congres, după ani de zile de absență, și în câteva minute, privind prin parbrizul mașinii conduse de un prieten, am înțeles că, de fapt, franțuzul are dreptate: plus ça change, plus c’est la même chose sau: more of the same.
La Ierusalim, și poate nu numai acolo, omul de pe stradă e în permanentă goană, probabil el își împarte timpul altfel decât mine, trebuie să ajungă peste tot și, din păcate, și la Ierusalim ziua are numai 24 ore.
Orașul prezintă semne clare de sărăcie, mai ales în cartierele periferice. Capitala statului Israel este considerat unul din orașele cele mai sărace din țară, mai ales în ceea ce privește populația ultrareligioasă (haredim) și cea arabă, fiecare reprezentând cam o treime din cei care respiră aerul sacru al Ierusalimului. Nu intru în amănunte, nu acesta e subiectul rândurilor de față.
Din fericire, chiar și turistul ateu găsește o mulțime de locuri care să-i satisfacă și curiozitatea, dar și dorința de a se simți bine într-un loc care nu e pe lista celor mai ieftine din lume. În centru, restaurantele și magazinele care nu respectă prescripțiile religioase se întâlnesc la tot pasul și cine vrea să se bucure de o cină reușită, pregătită cu tot dichisul și fără îndrumarea rabinatului, să vină la Ierusalim. Așa se explică ușurința cu care mi-am convins soția și cuplul de prieteni apropiați (geografic, dar mai ales sufletește) să profite de ocazie și să mă ajute să transform evenimentul în ceva plăcut, adică cu iz turistic. Și uite-așa am ajuns la… Barul Basarabia.
Sunt convins că cititorii care mă cunosc înțeleg de ce numele barului (găsit pe internet de amicul meu) a avut imediat un efect de atracție mai puternic decât cel al gravitației.
– Acolo mergem diseară! – am decretat tuspatru la unison și imediat am încercat să rezervăm patru locuri pentru o oră târzie de seară.
”Sarcina” nu a fost îndeplinită, pentru că pe internet nu există un număr de telefon și barul nu face rezervări. Dar nimic nu poate sta în calea turistului de ocazie, decis să ajungă acolo unde și-a pus în minte. Adresa e clară: str. Ben Yehuda nr. 24, centrul centrului, nimic mai simplu.
Recunosc că experiența mea în materie de baruri e extrem de redusă. Pentru mine (cel puțin până în momentul când am intrat în locul cu pricina), barul e un local pentru cei care vor să combine băutura cu muzica de fond și cu prezența multor persoane tinere, de ambele sexe (sau chiar de toate trei…).
Nimic din toate acestea nu ne-a întâmpinat la intrare. O încăpere (ca să nu-i spun cameră), de vreo 30 m2, cu numai două măsuțe, una liberă (ce noroc!) și una ocupată de o tânără, a cărei prezență – s-o numesc robustă? – nu putea fi ignorată, un tip care pregătea instalația muzicală și vreo două tinere cu rolul de aprovizionatoare cu băuturi.
Da, atmosferă intimă, adică semiîntuneric, așa cum scrie la carte, și da, o masă înaltă și oarecum lungă, barul propriu zis, în spatele căruia se afla un individ a cărui funcție nu era clară. Băuturi? Bere (numai la sticlă!) și cidru. Cât despre partea alimentară, forget it! Doar niște pachețele cu un fel de bucățele de ceva sărat care puteau fi ronțăite între două guri de băutură. Atât.
După ce am primit băuturile comandate, m-am ridicat de la masă și m-am adresat tipului din spatele barului, încercând să înțeleg legătura dintre acest ”local” și numele pe care îl purta.
– Habar n-am de ce i-au dat locului ăsta numele de Basarabia… Nu, eu nu sunt de acolo, eu sunt din Belarus… Poate s-au gândit că Odessa aparținea odată Basarabiei… (Ce legătură are Odessa cu barul?!)
M-am enervat. Adică cum? El știe că Odessa a fost basarabeană și eu nu știu?! Internetul m-a liniștit. Am reluat discuția:
– Greșești, Odessa n-a fost niciodată basarabeană, ci doar ținutul Akkerman din apropiere…
Am rămas fără răspuns.
Și pe când ne întrebam dacă vom rămâne singurii ”musafiri” din local, încetul cu încetul au început să apară tineri și tinere, ceea ce a creat o situație serioasă: noi patru, primii veniți, stricam în mod clar media de vârstă a celor prezenți. Oare cum va continua seara? Bine, ne terminăm băutura și apoi? O să se uite la noi ca la niște animale rare din grădina zoologică, niște exemplare din secolul trecut.
Surpriza nu a întârziat: tânăra pe care o găsisem în bar la venirea noastră a declarat că își serbează ziua de naștere și deodată am înțeles că toți cei prezenți – în afară de noi – veniseră pentru acest eveniment.
Din acel moment totul s-a schimbat. DJ-ul și-a luat locul și micul concert vocal, bineînțeles melodii din secolul XXI, a început cu câteva cântece interpretate de sărbătorita serii, urmată, rând pe rând, de vreo 7-8 cântăreți amatori, două fete din Olanda, câțiva israelieni get-beget și mai ales unul cu o voce superbă de tenor cu experiență. (Păcat că n-am apucat să-l fotografiez!)
Și noi? Am petrecut o seară deosebit de plăcută! Ei cântau și noi ne delectam. Totuși, pe la ora 23.00, bunul-simț ne-a indicat că, de fapt, noi eram de prisos… Am pornit pe jos spre hotel, dar, judecând după discuția dintre noi, gândurile ne-au rămas la Barul Basarabia, al cărui nume nu avea nicio legătură cu nimic, și la tinerii aceia care au găsit un loc unde să-și petreacă o seară între prieteni, cu muzică plăcută, într-o atmosferă și un anturaj propice vârstei.
Și uite-așa am petrecut două ore într-o ”eră” care nu ne aparținea, ca niște intruși, primiți cu înțelegere / bunăvoință / ignorare (la alegerea cititorului) și, în ce mă privește, cu o serioasă doză de nostalgie, vorba aceea: Fost-ai, lele, când ai fost sau Sic transit gloria mundi.
Cât despre rostul numelui Basarabia, acolo, în Ierusalimul zilelor noastre, niciun exercițiu mintal nu m-a condus spre o variantă cât de cât verosimilă. Oare ce era în mintea celui care a decis să dea loculului acela numele unei regiuni căreia pe vremuri i se spunea așa? Și ce le spune acest nume locuitorilor capitalei Israelului? Ce știu ei despre tot ce a trecut peste bucățica aceea de țară, de-a lungul secolelor? Și de ce acolo, în seara aceea, nu am auzit niciun cuvânt în românește sau rusește? Dar cui îi pasă?!
Photo credit: Gabriel Ben-Meron.
Gabriel ben Meron.
