Dacă ești pentru prima oară în Ierusalim ai inevitabil senzația unei lumi aparte în care ai pășit și care te copleșește, nu doar pentru că simți parcă aureola sanctității ci și pentru că  orașul are o înfățișare unică. Doar după ce ai fost de foarte multe ori în Ierusalim începi să deslușești detaliile, să realizezi ce unde este, ce reprezintă clădirile, aproape fiecare având o semnificație specială sau o istorie incitantă. Faptul că Ierusalimul are o vechime documentată de peste 3000 de ani este evident o realitate “virtuală”, căci singura dovadă arheologică se  află în ”Orașul lui David” situat în controversatul Ierusalim de Est, în cartierul locuit cu precădere de arabi și se numește ”tunelul lui Ezechia”, despre care se presupune că ar fi fost construit în secolul 8 (î.Cr) , ca refugiu în fața pericolului năvălirilor asiriene. Istoricele construcții ale Ierusalimului, sunt rămășițe care au supraviețuit distrugerilor romane, apoi ale cuceritorilor care s-au succedat: musulmani, cruciați , mameluci și alții fascinați de mirajul acestui oraș considerat – poate nu fără temei – cu priorități transcendentale. Dar impresionantele construcții – în afara orasului vechi care păstreaza comoara vestigiilor religioase – sunt cele ridicate în secolul XIX și XX.
Privind spre Muntele Scopus, ne surprinde  alături de verdele de pe Muntele Măslinilor, silueta unei construcții  diferită de stilul clădirilor  din jur. Este biserica Augusta Victoria construită în 1907 , la comanda împăratului Germaniei Wilhelm II care a dedicat-o soției sale, Împărăteasa Augusta Viktoria de Schleswig – Holstein în amintirea vizitei făcută în anul 1898 la Ierusalim.

Biserica Augusta Victoria din Ierusalim

Herzl”regele evreilor” și Împărații…

Deloc întâmplător, în acelaș an și în acelaș timp cu împăratul, a vizitat Ierusalimul și Theodor Herzl, vizionarul întemeietor al sionismului politic, la primul Congres Mondial Sionist care a avut loc cu un an înainte, la Basel. Înfățișarea lui maiestuoasă și ”proiectul lui de Țară” au făcut din el un personaj regal de legendă. Palestina pe atunci încă un ”vilayet” (provincie) turcesc, era parte a Imperiului Otoman și pentru ca visul sionist – descries de Herzl în cărticica lui ”Judenstaat” considerată o utopie – să aibă șanse de realizare, era nevoie de bunăvoința Sultanului Abdul Hamid II, atotputernicul stăpân al Imperiului  deja considerat ”bătrânul bolnav al europei”. Împăratul german avea deasemenea nevoie de bunăvoința și alianța Sultanului, vizita lui în Palestina, fiind de fapt un pretext, pentru a explica relațiile lui cu Sultanul care nu trebuiau să trezească suspiciuni în cancelariile marilor puteri europene. Așa că aflat în vizită doar pentru a se închina la locurile sfinte ale creștinătății:) Wilhelm și-a amenajat o impresionantă reședință temporară la Ierusalim pe strada cunoscută azi sub denumirea de ”strada Profeților”, Sfidând denumirea locului, întâlnirea lui Herzl cu Kaiserul, care s-a petrecut în 2 novembrie 1898, nu a avut nici rezultatele nici ecourile așteptate. Nici măcar o poză să imortalizeze momentul..Doar o sculptură aflată la Holon realizată peste un secol de Motty Mizrahi .)…

Strada Profeţilor

 Un împărat belicos

Împăratul  Germaniei ”Kaiser”-ul Wilhelm al II-lea, nu e cotat ca un personaj simpatic al istoriei moderne. El este considerat-și – nu fără temei – unul dintre principalii responsabili pentru izbucnirea primului război de dimensiuni mondiale. Început ”oficial” cu un secol în urmă și încheiat de fapt abia acum 70 de ani, la 9 mai 1945, cu un scurt ”intermezzo”   denumit impropriu pacea ”interbelică”. Bilanțul acestei perioade este devastator din punct de vedere ”umanitar”. Sute de milioane de oameni morti, schilodiți, mutilați, sute de milioane de familii decimate, destrămate, distruse. Un ”război de 30 de ani” început cu genocidul armenilor și încheiat cu genocidul evreilor. La prima vedere războiul a izbucnit din cauza unui terorist sârb, care l-a ucis la Sarajevo cu un foc de revolver pe Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungar, urmașul sacrificat al ”blândului și bunului monarh” Franz Iosef. În hățișul complicat al istoriei europene care cel puțin în ultimul sfert de mileniu a determinat soarta lumii, vom urmări un alt filon care să ne îngăduie să înțelegem o altă  față a evenimentelor care le considerăm mai relevante pentru sfera noastră de interese.

Wilhelm I

Imperiul German, supranumit cel de al Doilea Reich a intrat  pe scena europei la sfârșitul secolului XIX. A fost rodul, voinței unui mare om de stat Otto von Bismarck care a reușit să reunească într-un stat unitar și puternic, zecile de stătulețe medievale care aveau în comun, limba, tradițiile și într-un anumit sens istoria, cultura și religiile și pe care, cu o mână de fier și ferocitate prusacă, i-a unit forjând o națiune puternică, națiunea germană. A devenit conducătorul necontestat al statului pe care l-a creat, un nou imperiu între cele deja consacrate în Europa. Noul împărat Wilhelm I, al noului imperiu format din 25 de state, a fost încoronat la Versailles, ceea ce nu era un gest oarecare, ci o demonstrație că ultimul împărat al Franței (Napoleon III) a fost înlocuit cu primul împărat al Germaniei. Domnia de 18 ani a lui Wilhelm I, avându-l alături pe Bismarck, cancelarul „de Fier” a fost o perioadă de consolidare – mai cu seamă economică – a imperiului german. Bismarck nu a vrut să schimbe balanța puterilor în Europa, și a preferat să se concentreze pe crearea unei alianțe defensive (liga celor trei împărați, ai Germaniei, Austriei și Rusiei) care să asigure consolidarea influenței germane în Europa Centrală și de Est inclusiv pe fondul victoriilor obținute de ţarul Rusiei, în luptele purtate în Balcani cu sultanul otoman. După moartea lui Wilhelm I și o domnie scurtă de 100 de zile a fiului acestuia, Frederic al III lea, tronul imperiului german a fost ocupat de Wilhelm al II-lea.Tânărul monarh din dinastia Hohenzollern, nepotul favorit al Reginei Victoria, s-a născut cu două infirmități care fără îndoială au influențat nefast  evoluția lui, un braț paralizat și o fire hiperemoțională-instabilă. În același timp era un egocentric dominator care, printre primele decizii ca împărat, a luat-o pe cea de înlocuire a lui Bismarck. Dacă prestigiosul cancelar a promovat o politică a echilibrului de putere, proaspătul împărat voia să propulseze Germania în fruntea imperiilor. Dacă bătrânul cancelar a construit o alianță cu Rusia, învingătoare în  confruntarea cu Turcii, tânărul împărat s-a hotărât să se alieze cu sultanul, torpilând astfel prietenia politică abia înfiripată cu ţarul. Această orientare care avea să se dovedească dezastruoasă pentru Germania, a împins Rusia ”în brațele” Europei de Vest, contribuind la cimentarea unei ”înțelegeri” (Tripla Antantă) anglo-franco-rusă care avea să dureze – în ciuda numeroaselor contradicții – de-a lungul celor două războaie mondiale, ambele iscate de Germania

Omie și una de nopți

Marea ”găselniță” a lui Wilhelm, inspirată de lectura asiduă a romanelor  scrise de Karl May (care multor generații de copii le-a deschis pofta de aventuri în deșert ne oferindu-le  șansa să le și împlinească:) a fost ideea de a unii toate triburile arabe și toate țările musulmane sub conducerea Marelui Calif de la Istambul (sultanul) motivându-le să înceapă JIHAD-ul, Războiul Sfânt împotriva ”necredincioșilor” coloniști englezi și francezi. Cu alte cuvinte  noul imperiu al germanilor prea târziu constituit ca să mai poată obține colonii – căci ele se cam împărțiseră în secolele premergătoare, mai ales între Anglia, Franța și Rusia – nu avea altă perspectivă reală, decât să încerce să le ia acestora coloniile sau măcar parte din ele. Imperiul otoman era oricum zguduit de prea multe încercări și crize, pierduse aproape toate posesiunile din Europa în urma câtorva războaie (Crimeea, Balcani) în care a fost învins de Rusia Țaristă, ca să-și permită să fie reticentă la ofertele de  parteneriat și chiar alianță ale Germaniei. Wilhelm  la sugestia consilierilor săi (în mod deosebit Max von Oppenheim) a conceput o strategie potrivit căreia populațiile musulmane din coloniile engleze și franceze trebuiau convinse și  îndemnate să se unească  și să se înroleze sub stindardul panislamismului, împotriva puterilor coloniale anglo-franceze, folosind susținerea financiară și logistică a Germaniei, care deși creștină (deci tot necredincioși:) respectă și susține islamul. Ne este evident acum, că strategia lui Wilhelm, nu diferea esențial de  cel al englezilor, care mizau și ei pe răscoala triburilor arabe (pentru care l-au împuternicit pe colonelul Lawrence să-i manipuleze și să-i pregătească:) nu neapărat pentru a se înrola într-un război sfânt împotriva colonialiștilor creștini sub conducerea sultanului, ci împotriva sultanului, pentru eliberarea lor națională și dobândirea independenței. Atâta doar că englezii îi mobilizau pe arabii din teritoriile Imperiului otoman supuse sultanului Abdul Hamid II, iar nemții pe cei din teritoriile imperiului britanic supuse Reginei Victoria (urmată de Edward VII și George V), imperiului ţarist supus lui Nicolae II sau (fostului) imperiu francez guvernat, de președinții republicii.

Spionita

In timp ce spionii germani pe de o parte, cei englezi, francezi și ruși pe de altă parte, culegeau informații, promiteau marea cu sarea şi pregăteau clandestin conjurații, în ”lumea bună” diplomatică, se organizau întâlniri și vizite ale șefilor de stat și se încheiau înțelegeri care prefigurau viitorul. Wilhelm II a făcut două vizite în Imperiul otoman și a pus bazele unei importante înțelegeri referitor la construirea de către germani a căii ferate care a legat Berlinul de Bagdad, de o importanță strategică covârșitoare. Pentru susținerea investițiilor germane în Mesopotamia (Irak), a fost înființată  Banca Orientală Germană. Wilhelm era conștient, că fără o flotă puternică, Germania nu are șanse să concureze ”clasicele” puteri coloniale. Astfel că a început o cursă contra-cronometru pentru realizarea unei puternice flote germane comerciale și militare. Antanta, dar mai ales englezii nu puteau privi fără îngrijorare,  această intempestivă și agresivă ”competiție” pe care urmașul lui Bismarck, Bernhard von Bullow a calificat-o drept un efort legitim pentru recuperarea  rămânerii în urmă a industriei germane, în privința accesului la piețele lumii. În această efervescență a politicii germane pentru dobândirea influenței asupra Orientului Mijlociu și Africii de Nord, conducătorii sioniști, dar mai ales Herzl, au văzut o oportunitate neașteptată pentru a obține sprijinul Înaltei Porți. Proiectul Statului Evreu care părea atunci utopic avea nevoie de acordul și sprijinul Padișah-ului. Herzl  era încă sub influența catalizatoare a procesului Dreyfuss, care l-a convins de antisemitismul Republicii Franceze, și nu a realizat că sentimentele antievreiești ale Kaiser-ului erau și mai  pronunțate. Hitler a fost un ”demn” urmaș al acestui Kaiser, care conștient sau nu, a declarat referindu-se la evrei, că ”germanii nu trebuie să aibă odihnă până când acești paraziți nu vor fi distruși și exterminați de pe pământul german”.

Statuia întâlnirii lui Theodor Herzl cu Kaiserul

Oricum intervenția lui Wilhelm, și nici Sultanul – pe care Herzl a încercat să-l atragă promițându-i un potențial sprijin financiar, de care imperiul lui aflat în pragul falimentului avea disperată nevoie – nu aveau să joace nici un rol în viitoarea desfășurare a evenimentelor, căci în 1908 sultanul a fost înlăturat de la putere și odată cu el despotismul otoman. Revoluția ”Junilor Turci”  a fost întâmpinată cu entuziasm și mari așteptări, dar noua putere centrală de la Istambul s-a dovedit total potrivnică proiectului sionist.

”Regele”a murit…fără urmaș…

Cel mai inspirat vizionar al modernității evreiești a apărut dar a și a plecat ca o cometă pe bolta așteptărilor poporului căruia a jertfit  scurta lui viață înflăcărată. A murit la 44 de ani lăsând în urma sa un vis care s-a împlinit după 50 de ani așa cum proorocit!  Primii zece ani s-au continuat demersurile inițiate de Herzl, pentru a obține un aranjament politic care să permită declanșarea marelui proiect de stabilire a unor mase de evrei în Palestina care să se organizeze ca o societate model (”hevra mofet”-ebr) și să întemeieze ”statul evreu”.

Theodor Herzl

Acest proiect era cu atât mai actual, cu cât se întețiseră pogromurile din Rusia şi (Chișinău 1903, Kiev, Odesa) și hotărârea evreilor de a emigra din imperiul țarist  a devenit mai fermă ca niciodată. David Wolffsohn, care l-a urmat pe Herzl la președinția WZO (Organizația Sionistă Mondială) a continuat neobosit încercările de a încheia cu ”Junii Turci” un acord (”charter”) politic care să permită și să legalizeze imigrarea în masă a evreilor în Palestina. Fără nici-un rezultat. Doar așezări sporadice, în diferite zone unde s-a putut achiziționa pământ. În deceniul care a precedat izbucnirea primului război mondial, s-au putut stabili în țară doar 35000 de mii de ”olim” (imigranți) care, împreună cu cei 25000 din primele colonii evreiești – printre care și două întemeiate de ”olim” din România, la Roș Pina și Zichron Iacov – au repezentat  Yișuv-ul în anul 1914, anul în care acum un secol a izbucnit Războiul Mondial.

Război mondial- partea întâi

Imperiul otoman, s-a aliat cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) aflate în război cu Antanta (Anglia, Franța, Rusia). Majoritatea ”olimilor” erau cetățeni ai țărilor cu care Turcia a ajuns în stare de război. Cei mai mulți erau desigur din Rusia.  Atitudinea lor la început era pozitivă față de turci ca și față de germani, dar  turcii, considerându-i cetățeni ai unor state inamice, i-au somat să părăsească Palestina, cei care au refuzat au fost supuși la vexații care le făceau viața imposibilă. Situația s-a deteriorat rapid, unii au reușit să fugă, alții au fost deportați.  În mișcarea sionistă  (WZO) au apărut situații de criză, mișcarea trebuind să facă față  unei situații nemai întâlnite, membrii aceleiași organizații evreiești trezindu-se în tabere adverse obligate să lupte pe viață și pe moarte unii cu alții. Era nevoie de o decizie foarte greu de luat care să nu compromită viitorul Yișuv-ului și să nu rupă  WZO, singura organizație evreiască de anvergură mondială la acea dată. Majoritatea evreilor trăiau în Rusia – 5, 2 milioane în Austro-Ungaria erau 2, 2 mil, în Germania, 0, 6 mil, Imperiul Otoman având o populaţie evreiască de 0, 6mil, iar SUA, de 2, 2 mil.. Cei mai mulți conducători ai WZO proveneau din Germania și Austro-Ungaria, dar suporteri susținerii Antantei, au fost mai convingători.

CHAIM WEIZMANN.
.

Chaim Weizman, viitorul președinte al WZO, locuia la Londra fiind un chimist renumit care a contribuit cu invenții valoroase la succesele Armatei Britanice. Zeev (Vladimir) Jabotinsky  a pledat cu pasiune pentru înființarea unei Legiuni Evreiești în cadrul aceleiași Armate Britanice, dar avea să se înființeze  Legiunea Arabă, câțiva ani mai târziu. Pinkas Rutenberg a reușit să mobilizeze evreii din Statele Unite iar Lorzii Rotschild  generoși sponsori ai așezărilor evreiești din Ereț (Țara- ebr) Israel, ajutau prin toate mijloacele unul din Londra, celălalt de la Paris.

În acest timp războiul continua cu vehemență și cu ireversibile pierderi omenești. Proiectul german de mobilizare a arabilor sub stindardul sultanului a dat ”chix” pentru simplul motiv că sultanul care trebuia să fie Califul djihadului, a fost între timp debarcat. Germanii au pariat pe un cal greșit. Adică pe o ”mârțoagă”:) în schimb englezii, informați corect de charismaticul Colonel T.E. Lawrence au identificat personajul potrivit pentru a alinia sub drapelul său toți arabii dornici de Jihad și potrivnici puterii otomane.

Feisal emirul Irakului

Acest personaj a fost Emirul Feisal ajuns mai târziu regele Irak-ului. De aci încolo  victoria Antantei (care avea să rămână triplă căci deși Rusia după revoluția condusă de Lenin, a părăsit alianța, Statele Unite au intrat în locul rămas ”liber”:) în luptele din Orientul Mijlociu a fost fără drept de apel. O contribuție remarcabilă a adus pentru această victorie şi rețeaua NILI, din Palestina. Un fel de rețea de spionaj” de familie”, formată de și din membrii și prietenii apropiați ai familiei Aronsohn, o familie de ”olim” originari din România, de la Bacău, stabiliți în orășelul Zichron Iacov. ”Conducătorul” rețelei a fost Aaron Aronsohn, un agronom împătimit al profesiei, a înființat o stație de cercetare în Atlit, o localitate la sud de Haifa, unde a facut studii și a dezvoltat soiuri de grâu, rezistent la condiții deșertice

Allenby intră în Ierusalimul eliberat de otomani

După măsurile represive luate de turci împotriva populației evreiești din Palestina, s-au hotărât să furnizeze informații trupelor engleze de sub comanda generalului Allenby, staționate în Egipt ,pe care Aaron i-a contactat trecând clandestin liniile de apărare ale armatei turcești în Negev. Informațiile prețioase pentru organizarea și reușita ofensivei pe care o pregătea Allenby erau transmise prin porumbei călători. După o îndelungată perioadă de activitate clandestină, eficientă și utilă, rețeaua a fost descoperită se pare tot datorită unui porumbel (care a greșit adresa:) membrii ei arestați. Sarah sora lui Aaron s-a predat ca să-l salveze pe tatăl ei.  S-a sinucis după patru zile de tortură atroce. Alți membrii ai grupului, fratele Alexandru, Lishansky și Belind au fost prinși , judecați și condamnați la moarte la Damasc. Dar sacrificiul lor nu a fost în zadar, Un corp de cavalerie  australian de sub comanda lui Allenby, a eliberat Ierusalimul, în decembrie 1917 după 400 de ani de dominație otomană.

O declarație de iubire nu înseamnă încă logodnă

Aaron Aronsohn a fost invitat la Londra de Chaim Weizman unul din artizanii Declarației Balfour. Acesta a fost primul angajament politic de recunoaștere legăturii istorice a poporului evreu cu teritoriul numit Palestina, și a Organizației Sioniste ca reprezentant  al său legitim.

A cuceri o țară este prima ei condiție existențială, a o clădi înseamnă împlinirea ei. Aronsohn a făcut parte din prima echipă de specialiști și oameni de știință care au conceput principiile organizării așezărilor evreiești și au pus bazele Fondului Național Evreiesc (Keren Kayemeth Leisrael-KKL) motorul construcției Statului Evreu.

În Ianuarie 1918, la mai puțin de o lună după cucerirea Ierusalimului de către trupele Britanice, sioniștii au cumpărat pe Muntele Scopus un teren asezat în apropiere de Biserica Augusta Victoria, construită la comanda Kaiser-ului Wilhelm II. Aici au construit UNIVERSITATEA EBRAICĂ., inaugurată în 1925 de Weizman și Einstein.

Tiberiu Roth, 6 mai 2015