Număr vizualizări 33 ori
De curând m-am întors din Georgia. Am fost la Tbilisi cu treburi, un sejur de nici trei zile.
Odată întors acasă, într-un moment de pauză bine meritată, mi-am dat seama că rar am ocazia să revăd locuri demult uitate. De obicei drumurile mele peste hotare se împart în două categorii. Una e turismul: mergi, vezi, ești impresionat și apoi te întrebi dacă să te mai întorci (doar ți-a plăcut!) sau să cauți alte proiecte turistice, gândindu-te că nu ți-a prea rămas timp și energie pentru asemenea călătorii devenite, de la o vârstă, adevărate escapade. A doua categorie este cea a călătoriilor cu scop precis: întâlniri profesionale sau conferințe la congrese (cât timp mai ești invitat). Manifestările științifice se desfășoară de obicei în același loc, deci anual revii în locurile unde ai mai fost.
Recentul meu voiaj la Tbilisi nu se încadrează în categoriile de mai sus. Ultima oară când am mâncat haciapuri la sursă a fost în deceniul trecut. Cum spațiul afectat memoriei în neuronii cerebrali e limitat și volumul său mai scade și cu vârsta (o știu din proprie experiență!), în avionul care mă purta într-acolo nu prea reușeam să-mi amintesc imagini, peisaje, clădiri, totul era dèjà vu, dar foarte vag. Faptul că am aterizat noaptea a accentuat problema, dar mi-am zis că totul se va elucida a doua zi, când urma să fim luați (eram doi) la un spital pentru prima ședință. Și surprizele nu au întârziat să apară.
În primul rând zăpada! De când nu am mai văzut zăpadă? Luna trecută am fost la Tg. Mureș, unde am găsit de toate în afară de zăpadă! Acum două luni, în noiembrie, am fost la Sinaia, dar și acolo zăpadă ioc! Șoferul care ne-a luat de la aeroport, un tânăr de 30-35 de ani, spunea că demult nu a mai fost atâta zăpadă la Tbilisi, înălţimea nămeților era complet inedită pentru el. Eu m-am întors cu gândul la celebrul viscol din București, din ianuarie 1954, când timp de 3-4 zile nimic nu mai mișca în capitală, nu circulau nici tramvaie, nici autobuze, nici măcar căruțe. (Mașini particulare nu existau, Bucureștiul anului 1960 avea… 200 de mașini particulare.) Cum să uit acele zile de izolare, fiecare la casa lui? Numai pe mine, la nici 15 ani, mama m-a trimis la vreo 2-3 km de casă cu o săniuță, ca să schimb butelia de aragaz!
Dar să ne întoarcem la oile noastre.
Ajunși la hotel și îndreptându-ne spre intrare, am fost întâmpinați de doi bărbați de vreo 60 ani, fiecare cu țigara în gură, cu bruhim habaim! (bine ați venit – în ebraică). Am rămas trăsniți. De unde știau că suntem israelieni? Simplu: arătam ca israelienii! Abia a doua zi am înțeles. Cine altcineva ajunge după miezul nopții la un hotel frecventat de israelieni? Cei doi erau și ei turiști israelieni, știau când aterizează avionul din Tel Aviv, deci nu era greu de ghicit.
A propos, Tbilisi e plin de turiști israelieni și nu e de mirare. Oamenii sunt extrem de prietenoși, viața nu e scumpă, o masă la restaurant costă cam jumătate cât ceva similar la Tel Aviv… În plus, Georgia a fost dintotdeauna un leagăn pentru comunitatea evreiască, instalată acolo de 2600 ani, înainte de căderea primului templu la Ierusalim. De atunci și până astăzi, niciun evreu nu a fost prigonit, alungat sau ucis pe pământul Georgiei. Aș dori să aflu dacă mai există un asemenea loc în lume.
A doua zi am cerut vechilor mele cunoștințe câteva informații despre situația politică din Georgia, dar ei s-au făcut că nu înțeleg și au schimbat subiectul. Recunosc că sunt un păcătos care se bagă în treburile altora! Ce dracu’ trebuie să știe un israelian despre problemele unui georgian?! Adică israelianul nu are destule probleme la el acasă? Dar așa sunt eu și cui nu-i place… Adevărul este că georgienii nu se pot lăuda cu situația de la ei. (Da’ eu?! Eu mă pot lăuda cu ce se întâmplă în țara mea?! Dar asta e o altă poveste.)
Georgia are 3,5 milioane locuitori, într-un teritoriu de două ori și jumătate mai mare decât al Israelului și primește peste 100.000 de imigranți pe an. Destinele Georgiei sunt conduse de un partid (întemeiat de multimiliardarul Ivanișvili) cu orientare spre Rusia și China și care a întors spatele Comunității Europene, suspendând negocierile de aderare până în 2028. Opoziția e tratată ca în orice țară totalitară, oricine se opune regimului este considerat agent străin. Dar turistul nu simte nimic, pe stradă totul pare normal. Georgia are o altă limbă, un alt alfabet, toate posturile de televiziune sunt în limba locală și CNN nu consideră că Georgia este un subiect care merită tratat la știri.
(Sursa mea de informații nu se află nicidecum printre interlocutorii mei georgieni. Cu ei am discutat orice, medicină, meniul la restaurant, vinurile georgiene… Datele de care aveam nevoie mi le-a pus la dispoziție ”Dr. Google”.)
În ultima zi a șederii noastre la Tbilisi am luat un tur cu ghid. Am fost purtați peste tot. Am fost la bazarul în stil turcesc, am văzut și o nuntă, mirii s-au fotografiat în fața bisericii, catedrala era plină de vizitatori, ambuteiajul pe străzi e la fel ca în orice alt oraș modern. Și totuși…
Se pare că georgianul posedă toate instrumentele necesare pentru a compara situația sa cu cea a cetățeanului lumii libere. Am văzut că în lumea medicală se știe foarte mult despre sistemul israelian de îngrijire a bolnavului. Tot mai mulți medici georgieni se îndreaptă spre spitalele israeliene și chiar dacă nu toți se întorc, știrile și informațiile ajung acolo unde trebuie. Și totuși, comunicarea e greoaie, accesul la informații e dificil și străinul nu se simte în largul său.
Dar Tbilisi rămâne un punct turistic demn de luat în seamă. Peisajul, arhitectura, vinul și haciapuri, toate sunt pe măsura așteptărilor. Și dacă ești invitat la o masă oficială sau la un eveniment familial, ai unica șansă se te întâlnești cu… Tamada (de data asta noi i-am vizitat doar statuia, aflată în centrul turistic al orașului).
Tamada este tradiționalul maestru de ceremonii care se ocupă de organizarea oricărei eveniment festiv cu mai mulți participanți. El răspunde de ordinea discursurilor, el prezintă personajele principale ale evenimentului, el decide în ce ordine se aduc bucatele, el e adevăratul șef al situației. Statuia de care vorbeam datează din secolul al VII-lea î.e.n.(!) și simbolizează tradiționala ospitalitate georgiană.
În urmă cu ani am asistat la asemenea evenimente și am înțeles perfect rolul tradiționalului Tamada. Într-una din serile festive ale unui congres medical, fiind considerat cel mai în vârstă oaspete chiar mi s-a încredințat pentru o oră sarcina să fiu Tamada și să conduc programul mesei festive. Și cum se spunea pe vremea mea, „nu ne-a fost ușor!”, dar până la urmă mi-am făcut datoria. Dar în ce limbă?
Iată că am ajuns la ultimul subiect pe care doream să-l ating. Nevorbind limba locului, am cerut permisiunea să conduc ”treburile” în engleză, amestecată cu puținele cuvinte pe care le știu în rusește, pentru respectarea culorii locale. Mi s-a spus (exact ca președintele Bayden în octombrie 2023 în Israel): Don’t!! Georgianul de rând îi urăște pe ruși, dar vorbește rusa și se bucură că în ultimii ani oligarhii ruși transferă sume uriașe în băncile georgiene și că în timpul sezonului Georgia e asaltată de zeci și sute de mii de turiști din țara condusă odinioară de cel mai cunoscut (și urât) georgian din ultimul secol.
Și la urmă un amănunt care mi-a amintit de povestea cu pisica care pândea un șoricel care nu mai ieșea din gaura lui. Soluția: în loc de miau-miau a făcut hau-hau. Șoricelul, crezând că pericolul a trecut, a ieșit și a fost înghițit pe loc. Iar pisica s-a convins că e bine să știi o limbă străină!
La întoarcere, avionul era El Al, dar cu personal din Spania. Iar eu, cu bine-cunoscutul meu tupeu, i-am adresat stewardesei câteva cuvinte în limba lui Don Quijote și ea, impresionată, mi-a adus încă câteva punguțe de covrigei, singurul fel de mâncare pe „meniul” companiei El Al în zborurile spre Georgia. Așa se confirmă opinia generală că e bine să mai știi încă o limbă, chiar dacă totul se rezumă la hau-hau.
Gabriel Ben Meron
Februarie 2026
