Cei patru ani de tăcere editorială i-au fost prielnici scriitoarei Cela Varlam (premiul pentru debut al USR, 1998, pentru volumul “Trec rânduri rânduri muritorii” ). Dovada stă noul roman Mușcând din moarte ca din ciocolată ( Ed. Cartea românească, 2015, 324 p.), ce poate fi cotat printre cele mai valoroase cărți publicate după 1990, și când spunem asta o facem din mai multe puncte de vedere: deschiderea și tematica sa europeană (acțiunea are loc majoritar în afara teritoriului național), felul rarissim al autoarei de a se reinventa de la roman la roman și de a se infiltra discret în intimitatea fiecărui personaj, scriitura fascinantă prin limpezime și seducție (vrajă) stilistică, fără a fi calofilă, ci dimpotrivă, mai suculentă și mai firească în sensul renunțării la oarece pudibonderii, patetism și tentații livrești reperabile în alte scrieri. Citindu-l, ne-am amintit de calitățile prozelor lui Filip Florian, Octavian Soviany sau Gheorghe Crăciun: impecabilă naturalețe a dicției, profunzime analitică, debordantă și plastică imaginație epică.
Cela Varlam oferă o poveste sută la sută ficțiune cu rădăcini adânci în realitate, în istoria recentă postbelică, din care omenirea, actualitatea imediată n-a învățat nimic, dovadă noile războaie civile, cruciade, fanatisme, lagăre de refugiați, exodul migranților din Orientul Mijlociu și Cornul Africii, miile de înecați în Mediterana, devenită un cimitir universal. Nu întâmplător am pomenit de lagăre de refugiați, căci aproape toți protagoniștii sau figuranții cărții s-au perindat prin cel de la Padriciano-Trieste, de pildă, sau prin lagăre de exterminare din Italia, Risiera di Sabba, sau cel al ustașilor de la Jasenovac, conduși de Ante Pavelic, ca să nu mai vorbim de cele din Polonia sau Germania.
Romanul debutează tocmai cu istorisirea unui genocid multietnic, întâmplat în 1946, și anume evacuarea și executarea pașnicilor locuitori din localități ale peninsulei Istria: istro-români, germani, evrei, italieni, sloveni, croați etc. Printre cei legați unul de alltul cu funii și aruncați într-un soi de gropi comune fără fund, numite foibe, specifice reliefului istrian, se află și părinții Enei, o istro-româncă în vârstă de 13 ani. Ea, împreună cu frățiorul ei de 4 ani, Gabriel, reușesc să scape, să se desprindă din acel convoi, să fugă, cruțați fiind chiar de Filip, ofițerul titoist ce trebuia să execute ordinul respectivului masacru colectiv… Istria, după alungarea trupelor fasciste mussoliniene, devenise parte a Iugolsaviei comuniste.
Narațiunea, aflată sub zodia dramei, este totodată cuceritoare, plină de mister, surprize, lovituri de teatru. Așa se face că Ena și micuțul Gabriel, tot cu ajutorul acestui tânăr partizan, traversează Adriatica până pe coasta italiană, fiind găzduiți în pomenitul lagăr din portul Trieste. Ulterior vor sosi tot la Padriciano convoaie masive de refugiați italieni din sudul Istriei, ce avuseseră șansa să scape din închisorile și lagărele titoiste sau de acele terifiante foibe sau caverne verticale din podișul Carsic. O tragedie ascunsă până de curând chiar italienilor, și despre care va scrie printre primii Claudio Magris, una dintre cele mai mari personalități ale intellighenției italiene și mittel-europene.
Cu atât mai tragică ni se pare exterminarea prea puținilor vorbitori de istro-română, un dialect al unei limbi neolatine. Tinerii și copiii celor care au mai rămas după război în comune mai răsărite, precum Sușnevița, în lipsa școlilor și a interesului autorităților din patria-mama, fie că au fost asimilați de majoritari, fie s-au răspândit în lumea largă. Conform cărturarului triestin Ervino Curtis, ce s-a ocupat de acest lucru, ar mai exista în Croația de azi cca 22 de vorbitori de istro-română.
Dar să revenim la jurnalul adolescentei Ena, scris la Padriciano pe parcursul a cel puțin două decenii. Dezgroparea la propriu a jurnalului, după aproape cinci decenii, va fi legământul frumoasei ei prietene din tinerețe, Tamar, acum în 2014 octogenară și reputat universitar bucureștean, în perimetrul a ceea ce fusese cândva pomenita tabără pentru refugiați, generic numiți displaced persons. Frescă a unor vieți și istorii individuale numite Ena, Filip, Tamar (nume cu rezonanță biblică !), sau Costi, botoșănean ca și Tamar, autor a zeci de scrisori-jurnal, un fel de aide-mémoire al copilăriei și tinereții lor în România antebelică, aventuros și îndrăgostit, de fapt personaje cu inima secționată de Istoria mare a lumii, a conflagrațiilor, a invaziilor, a cuceririlor, a frontierelor mișcătoare precum nisipurile deșerturilor, a prigonirii omului de către om în numele “acestor mari bolnavi ce ne conduc”.
O evoluție aparte va avea Tamar Zverling, evreica îmbarcată la Trieste spre Palestina: vaporul va fi blocat de beligeranți britanici, asfel încât frumoasa și poliglota noastră Tamar, fata cu părul ca o văpaie de foc, va ajunge pe mâna aparatnicilor de la București, care o vor folosi ca translator în promovarea afacerilor lor externe ale noii RPR comuniste, devitalizând-o, urmărind-o, violându-i intimitatea, conform procedurilor standard ale vieții fiecărui membru de partid în “insectar”.\
Astfel parcurgem un palpitant roman istoric oferit în paralel cu romanul unei iubiri imposibile dintre Ena și Filip. Personajele Celei Varlam nu se conturează doar în alb și negru, ele sunt mult mai complicate, psihic vorbind, decât condiția lor aparentă. Ena, practic o apatridă orfană, expusă tuturor traumelor postbelice, marcată obsesiv de moartea părinților, este pe de altă parte o norocoasă datorită datelor ei fizice atrăgătoare, inteligenței native, voinței de autocunoaștere. Ea nu va întârzia să se maturizeze perfecționându-se, inclusiv lingvistic, în relaționarea sa cu cei din incinta sau cu protectorii săi, căpitanul navei ce-o adusese la Padriciano, Guido, și soția acestuia, blânda și generoasa evreică Antonella. Ena, ca moștenitoare conștiinței neamului căruia îi aparținea, ar fi vrut să învețe bine limba română, în continuarea lecțiilor predate de părintele său, ei și altor copii din comuna natală. Frâmântată de întrebări fără nume asupra spectacolului complicat al lumii postbelice, oferit de universul frontierelor cunoscut vreme de două decenii, ea își va reproșa în finalul romanului ratarea proiectelor și idealurilor sale de misionară a păstrării comorii neolatinității, dar și a punerii în operă a unui imbold războinic și politic (și-ar fi dorit să aibă o întrevedere cu însuși Tito!!!). Filip nu este doar un tânăr războinic, un luptător de gherilă îndoctrinat de ideologia bătăliei pe viață și pe moarte împotriva inamicului, ci și un catifelat partener ocrotitor, apoi iubit al Enei. El este cel care-i dăduse o bucată de ciocolată copilei de 13 ani în timp ce convoiul mărșăluia spre moarte, de-aici și ineditul titlu al cărții. Cu ochii săi verzi ce o vor urmări ani la rând, Filip o alesese fulgerător, îi pecetluise destinul, ei, dar și fratelui Enei, Gabriel, ce sub numele de Daniel, va fi crescut și recrutat ca luptător de oamenii aceluiași Filip.
Firele epice ale romanului, un necontenit du-te-vino pe palierele multiple ale acțiunii, lasă loc misterului și loviturilor de teatru magistral regizate de romancieră. Ce legătură poate exista între un partizan titoist și un căpitan italian de navă din Trieste, Guido, cum scăpase din lagăr, teafără, evreica Antonella, de ce Filip restructurează casa părintească a Enei din Sușnevița, conferindu-i aspectul și spațiile unei vile, locuită acum doar de Daniel, de ce Filip, dându-și seama că Ena evoluase mult peste așteptări și că nu mai poate fi tratată ca un simplu obiect erotic căci ea devenise un interlocutor incomod, o conștiință aptă să înțeleagă și să judece, să acuze, se dezice de însuși făgașul vieții pe care îl urmase, de ea și de iubirea ce-i legase cândva, părăsind-o nu înainte de a-i lăsa un mic pistol pe pat. Spre a se apăra?
Ena, expresie a eposului și ethosului special, în jurul căruia pivotează întreg romanul, iese învingătoare de fapt în disputa finală cu Filip: superioară tuturor personajelor din punct de vedere al umanității, ridicată la rang de simbol al rezistenței sufletești în confruntarea inclusiv cu Istoria mașteră, dar, în chip paraoxal, inertă, prizonieră voluntară a acelei tabere de refugiați decenii la rând, chit că lucra în discretul magazin de antichități din Tireste, deținut de Antonella și Guido, a doua ei familie. Oare cum și-au încheiat viața Ena sau Filip? De ce relația celuilalt cuplu de îndrăgostiți, încă din vremea copilăriei lor din Botoșani, Tamar și Costi, a rămas la stadiul de corespondență, de ce marea lor iubire a fost pur și simplu morganatică? Autoarea își lasă cititorul să rescrie soarta personajelor, de vreme ce totul este posibil în viață ca și în literatură, pare a ne spune printre rânduri Cela Varlam.
Geo Vasile
