Impunerea unui cvorum de zece bărbaţi pentru desfăşurarea unui serviciu religios, a înlesnit alegerea unei structuri minimale capabilă să administreze o comunitate. Cifra de zece are semnificaţii diferite dar Talmudul defineşte că pentru sanctitatea unei adunări este necesar un “minian”. Această restricţie – aparent lipsită de logica argumentelor – a avut consecinţe pe termen lung, poate imprevizibile, dar benefice.

 

 La momentul apariţiei acestui articol, nu se poate începe (de către un “autor” cât de cât evreu :)) altfel decât cu tradiţionala urare LESHANA TOVA, TICATEIVU v TIHATEIMU, însemnând în ebraică, (cu o oarecare aproximaţie) “Să fii menţionat şi pecetluit (in cartea vieţii tale) cu bine, pentru anul care vine”.

Majoritatea cititorilor acestor rânduri (din păcate nu chiar aşa de mulţi:) cunosc sau deduc sensul acestei urări de Anul Nou evreiesc (5774) care începe la 5 septembrie (anul acesta este cel mai timpuriu început posibil, cel mai târziu posibil fiind 5 octombrie). Rosh haShana (Anul Nou) şi Yom Kipur (Ziua Ispăşirii) cuprind o perioadă de Zece zile care se numesc Yamim Noraim (Zilele înspăimântătoare). Este o rugăciune specială care domina şi determină atmosfera acestor zile. Se numește Unetanne Tokef, este un poem zguduitor închinat sfinţeniei şi puterii fără limită a Unicului Creator, care parcurge cu deplină ştiinţă în această prima zi a anului cartea vieţii fiecărui om responsabil pentru faptele proprii şi hotărăște cu dreptate răsplata sau pedeapsa cuvenită fiecăruia. Cine va trăi şi cine va muri? Cine va muri la timpul predestinat lui şi cine mai înainte? Şi cu toate ca El e atoateştiutor şi nepărtinitor, nu ia hotărâri definitive, ci lasă timp celui vinovat să-şi recunoască vinovăţia, primul pas spre îndreptare. Dincolo de dramatismul şi frumuseţea poetică a acestei judecăţi Divine – care poate fi interpretat şi în sens metaforic de către contemporanul ateu – este pregnant prezentă ideea responsabilităţii individuale.

După fapta (fiecăruia) şi răsplata (fiecăruia). Este o excepţie notabilă faţă de felul în care, în mod obişnuit, se desfăşoară ritualul religios evreiesc care poartă amprenta dialogului dintre D-zeul Unic şi poporul său (Am Segula), nu cu insul evreu care se roagă, eventual pentru o chestiune fie ea chiar foarte importantă. Rugăciunile la evrei, cu rare excepţii – cum sunt acestea de Rosh haShana şi apoi Yom Kipur – sunt un fel de dezbateri pe marginea înţelegerilor fundamentale încheiate de poporul evreu (Am Israel) prin reprezentanţii săi Abraham şi apoi Moise urmat de Ioşua, cu cel Atotputernic.

Primul legământ a marcat naşterea Naţiunii, evreilor oferindu-li-se dreptul şi mai apoi susţinerea, de a dobândi ţara în care trebuia să curgă lapte şi miere, dar a curs mai mult sânge, din care mult nevinovat.

Al doilea legământ a însemnat naşterea Credinţei. Evreilor li s-a oferit Legea, pe care, de-a lungul vremurilor, au mai potrivit-o uneori complicând-o. Legământul (Brith în ebraică) nu este o simplă relaţie reciprocă, un simplu contract prin care D-zeu, în afara ţării Făgăduite, asigură poporului evreu şi protecţia Sa, în schimbul obligaţiei asumate de acesta de a respecta şi a îndeplini poruncile Sale, e mai mult o alianţă pentru eternitate. Sigur o minte nonconformistă ar putea să se întrebe dacă e o alianţă exclusivă sau poate fi deschisă şi altor “aliaţi” dar răspunsul este inevitabil echivoc.

Creştinismul . “Aliatul” care a devenit rival

Anul 70 e.n. – an tragic în istoria evreilor, când împăratul roman Titus distruge Templul din Ierusalim – marchează începutul unei ere noi în istoria monoteismului. “Monopolul”, până nu demult al credinţei unui singur popor, devine obiectul şi subiectul misionarismului unei noi grupări spirituale care se revendică de la izvoarele credinţei evreieşti, îşi asumă fără rezerve Legea dată de D-zeu poporului Său prin mâinile lui Moise, dar ignoră sau reinterpretează câteva din cele mai importante prevederi ale ei. Creştinismul, având la început discipoli doar evrei, a devenit într-o perioadă istorică scurtă (circa 300 de ani) mişcarea religioasă cea mai importantă în Imperiul Roman şi nu după mult timp religia oficială a celui de Răsărit. Toţi împăraţii Romei de la Titus, la Adrian care au vrut să-l instaleze pe Jupiter la Ierusalim

Hadrianus Pio Clementino I

s-au răsucit probabil în mormintele lor, văzând umbra Ierusalimului acoperind Roma. Între timp, după dărâmarea Templului, evreii în Iudeea aflată sub ocupaţia imperială au continuat refuzul lor de a accepta dominaţia păgână, chiar recurgând la acte disperate, cum a fost jertfa de la Massada, revolta condusă de Simon Bar Kochba (132-135), martiriul lui Rabi Akiba(135), dar concomitent,înţelepţii lor au pregătit alternativa pentru supravieţuire : ÎNVĂȚĂTURA. Yochanan ben Zakkai (69 e.n ) a înfiinţat şcoala de la Yavne, Yudah haNasi cea de la Sepphoris (201 e.n), dar mai funcţionau numeroase alte şcoli şi academii, la Tiberias, la Cesareea, celebra şcoală Beth Hillel şi altele.

Sub guvernarea împăraţilor Antoninus Pius, Septimus Severus, Carcalla, evreii au dobândit unele înlesniri, putând ocupa funcţii publice,căpătând dreptul de a călători liber pe întinsul imperiului. Toate aceste împrejurări au permis ca după dezastrul social şi demografic de la sfârşitul primului secol, (peste 1,5 milioane de evrei şi-au pierdut viaţa în luptele cu romanii, şi alţi aproape un milion s-au refugiat) să asistăm la un nou ciclu de refacere a poporului evreu.

Templul de la Ierusalim, locul sfânt şi unic unde se dedicau ofrande şi sacrificii lui D-zeu conform cu prevederile din Lege, nu mai exista. In locul Templului s-au construit Sinagogi numeroase, în care se înălţau rugăciuni şi ode, poeme, cântece, slăviri, se citeau textele sfinte, pericopele Torei, cărţile Profeţilor. A fost nevoie de o uriaşă muncă de “reconversie”. Aceasta s-a realizat în cea mai mare măsură in şcolile şi academiile amintite care au devenit “ateliere” de creaţie pe lângă “funcţia de bază” de a educa noile generaţii.

De fapt Cărţile Fundamentale ale religiei evreilor s-au tot scris de-a lungul celor 1300 de ani de când Moşe Rabenu (Moise, Învăţătorul nostru) a transmis poporului TABLELE LEGII şi a scris cu mâna lui (aşa susţine tradiţia:) cele cinci cărţi ale Torei: Geneza,Exodul, Levitic, Numeri şi Deuteronom. S-au mai scris Cărţile Profeţilor (ebr.Neviim) şi numeroase alte Cărţi de inestimabilă valoare religioasă, filozofică,literară, precum Psalmii, Cântarea Cântărilor, Eclesiastul, Proverbe, Iov ș.a.,în total 24 de cărţi canonizate de tradiţia iudaică în anul 450 (î.e.n.),cunoscute sub acronimul ebraic TANACH. Ele au fost aproape integral preluate în religiile creştine sub denumirea (improprie) de Vechiul Testament, constituind fondul comun indestructibil, al “alianţei”.

În afara Torei scrise s-a dezvoltat de-a lungul secolelor şi o versiune orală transmisă din generaţie în generaţie, de la învăţaţi la învăţăcei, cuprinzând adaptări şi aplicaţii ale legii, cutume intrate în tradiţie, comentarii importante, un fel de jurisprudenţă a acelor timpuri şi locuri. În dezastrul războaielor şi răscoalelor împotriva Romei au pierit odată cu restul populaţiei şi mii de cărturari, învăţaţi, slujitori ai Templului, rabini, toţi purtători şi păstrători ai Torei Orale. Era ultimul moment în care cei rămaşi în viaţă puteau încredinţa nestematele memoriei lor scrisului nepieritor.

Iniţiatorul şi animatorul acestui “proiect” a fost Yudah haNasi (Prinţul) cu contribuţia nemijlocită a 168 de rabini, care a întocmit o operă monumentală denumită  MIŞNA (“repetiţie”în ebr.).

Un volum imens de opinii, dispute, judecăţi, dezbateri, organizate pe şase domenii (ordine) distincte (agricultură, sărbători, cod civil şi penal, ș.a.), în total 63 de volume (tractate).

Timp de alţi 300 de ani rabinii din Palestina (căci între timp romanii conferiseră această denumire oficială teritoriului fostului Stat Evreu), dar şi cei din Babilonia unde rămăsese de pe vremea primului exil o comunitate evreiască ce crescuse numeric dar şi calitativ după distrugerea Templului, au comentat, dezbătut, criticat şi adnotat pe baza de argumente cele 63 de tractate ale Mişnei care era deja în epocă cel mai complet şi mai bine organizat cod de legi bazat pe principiile fundamentale conţinute în Tanach. Toate aceste adăugiri şi completări, rezultate printr-o contribuţie voluntară a unui număr mare de oameni cunoscători a diferitelor domenii ale vieţii au constituit o altă lucrare majoră denumită Ghemara.

Principiul de lucru era simplu şi de aceea eficient. Oricine avea dreptul să pună întrebări, oricine avea dreptul să răspundă. Toate opiniile atât cele majoritare, cât şi cele minoritare erau consemnate. Cei incompetenţi sau eventualii falsificatori sau plagiatori erau eliminaţi în mod natural. Prin compilarea acestor strădanii colective şi transgeneraţii, au rezultat două opere monumentale Talmudul Jerusalemitan (cca 400 e.n.) şi Talmudul Babilonian redactat cu 100 de ani mai târziu. Greu de spus cât şi cum vor mai determina sau influenţa ele soarta lumii sau măcar cea a evreilor, dar că au avut un rol covârşitor în configurarea actualei civilizaţii a omenirii este deasupra oricărui dubiu. Pentru evrei au reprezentat un model doveditor că nu forţa puterii, ci forţa argumentelor este decisivă (din păcate nu toţi conducătorii, nici măcar la evrei, au înţeles această învăţătură:)

Faptul că a existat Talmudul a făcut posibil ca evreii risipiţi în toate colţurile lumii să-şi păstreze peste veacuri capacitatea de autoadministrare, identitatea, în medii atât de diverse, când adverse, când mai tolerante, în comunităţile lor conduse de liderii lor aleşi, fără autorităţi ierarhice religioase sau etnice.

Obligaţia bărbaţilor evrei – care au atins majoratul (13 ani) – de a şti să citească s-a impus după dărâmarea Templului, odată cu impunerea unui cvorum de zece bărbaţi pentru desfăşurarea unui serviciu religios, constituind şi un mijloc de verificare simplu dacă fiecare participant ştie într-adevăr să citească.

Astfel a fost mai uşor să se aleagă o infrastructură minimală capabilă să administreze o comunitate. Cifra de zece are semnificaţii diferite (Zece porunci, zece fii lui Iacov care au ajuns în Egipt, zece iscoade, zece plăgi,), dar Talmudul defineşte că pentru sanctitatea unei adunări este necesar un “minian”. Această restricţie – aparent lipsită de logica argumentelor – a avut consecinţe pe termen lung, poate imprevizibile, dar benefice.

Într-o lume in care ştiinţa de carte era un lux insuportabil si inutil pentru majoritatea populaţiei lumii, toți bărbaţii evrei ştiau să citească, să scrie şi – întrucât în ebraică (şi arameică) literele au valori cifrice – mai ştiau şi să numere, să socotească.

Pentru toate imperiile vremii care trebuiau să controleze, să administreze, să comunice şi, mai ales, să adune biruri de la zeci de ţări sau oraşe aflate la distanţe mari, având culturi şi limbi diferite, erau necesari din ce în ce mai mulţi funcţionari educaţi. Din ce în ce mai mulţi conducători împăraţi, regi, prinţi, miniştri au realizat că cei mai potriviţi pentru ceea ce au ei nevoie sunt evreii! În modul acesta foarte mulţi evrei au ajuns să deţină poziţii influente şi profesiuni bine plătite ca medici, astronomi, jurişti, dar şi negustori, bijutieri, artizani. Mulţi dintre ei au devenit bogaţi şi -potrivit învăţăturii evreieşti – practicau ţedaka (binefacere), contribuind din plin la înflorirea comunităţilor.

Măsurile cu caracter antievreiesc au început să apară începând cu secolul 3e.n., pe măsură ce creştinismul dobândea influenţă în administrarea laică. Aceasta era mai accentuată în partea apuseană a Europei şi în Bizanţ (Conciliul de la Elvira, Conciliul de la Niceea, Edictele împăratului Theodosius cel Mare) care interziceau căsătoriile mixte, limitau drepturile evreilor, interziceau ca ei să ocupe poziţii sociale importante. Doar evreii din Mesopotamia şi-au păstrat timp de secole bunăstarea şi privilegiile sociale în comunităţile din Pumbedita şi Babilon. Spre anul 500 (e.n.) după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, când ostrogoţii, conduşi de marele rege Teodoric, au ocupat întreaga Italie şi sudul Spaniei, au fost ridicate restricţiile impuse evreilor şi ei repuşi în statutul social al cetăţenilor liberi.

Nu toţi evreii au parcurs acest traiect. O parte din ei a urmat apostolii credinţei nou întemeiate de Isus din Nazaret, devenind primii creştini. Nu după mult timp însă, cel mai important dintre artizanii noii religii, Paul din Tars în contradictoriu cu Petru, a deschis porţile spre păgânii care simpatizaseră cu perceptele iudaismului, recrutând un mare număr de adepţi în Asia Mică, Grecia, Siria, Egipt. În fiecare localitate unde convertea un număr suficient de adepţi, numea în fruntea lor un preot. Preoţii dintr-o anumită zonă îşi alegeau un episcop, creându-se astfel premisele unei organizări piramidale, cu nivele din ce in ce mai multe, ale viitoarei Biserici.

La fel de importantă ca recrutarea aderenţilor era necesitatea de a elabora conceptele noii credinţe, de a scrie “Cărţile” ei. Cam în aceeași perioadă în care rabinii redactau Mişna, părinţi, adepţi, prelaţi ai noii credinţe, predicau, alcătuiau şi scriau cele 27 de cărţi ulterior canonizate ale “Noului Testament”. Creşterea vertiginoasă a creştinismului şi impunerea sa prin împăratul Constantin (acelaşi care a instalat capitala Imperiului Roman de Răsărit la Constantinopol) ca religie de stat a determinat necesitatea stringentă ca ea să se diferenţieze şi să se distanţeze net de Iudaism şi de evrei, cu toate că în primele două secole romanii considerau creştinii ca o sectă evreiască.

Acest proces a devenit atât de vehement, încât de-a lungul a aproape a două milenii s-a ignorat faptul evident că întemeietorul creştinismului a fost evreu, că primii creştini (dar şi primii adversari ai Iudaismului:) au fost evrei, iar cartea de căpătâi a creştinătăţii a fost şi a rămas Tanachul evreiesc.

A trebuit să vină în fruntea Bisericii Romei un om sfânt ca Papa Ioan Paul al II-lea pentru ca lumea creştină să-şi redescopere în evrei ”fraţii săi mai mari” nu prin vorbe ci prin înfrăţirea între oameni,cum a dovedit Papa cu Elio Toaf, Rabinul Romei.

Islamul.”Aliatul” care a devenit duşman

Muhammad întemeietorul religiei Islamice a fost un analfabet (adică nu ştia să scrie şi să citească) deci nu poate fi bănuit de plagiat, cu toate că multe din ideile cuprinse în Coran – cartea sfântă a Islamului – sunt preluate din textele evreieşti şi creştine . Coranul reprezintă o colecţie de confesiuni şi păreri rostite de Mahomed de-a lungul unei perioade de 23 de ani (609-632 e.n.), textele fiind de sorginte Divină, transmise prin intermediul Arhanghelului Gabriel.

Quran în limba Arabă înseamnă recitare, ceea ce confirmă obligaţia impusă credincioșilor de a învăţa şi de a recita pe dinafară conţinutul Cărţii lor sfinte. Profetul s-a născut în anul 570 într-o oază, popas pentru caravane numită Mecca, cu 3000 de locuitori, printre care şi o comunitate mică de evrei. Foarte probabil că de la ei a aflat despre Dumnezeul Unic şi Atotputernic, pe care L-a denumit Allah, devenind un fervent adept al credinţei în acest măreţ creator al tuturor fiinţelor, în dispreţul tuturor idolilor şi idolatrilor . S-a autoproclamat Profet, ultimul din şirul marilor profeţi ai omenirii după Adam, Noe, Abraham, Isaac, Iacov, Moise, Isus, asumând-şi calitatea de întemeietor al unei noi religii monoteiste, implicit recunoscând legitimitatea şi întâietatea celorlalte două credinţe monoteiste iudaismul şi creştinismul.

Dacă adepţii celor trei religii monoteiste proclamă şi cred în unicitatea lui Dumnezeu, acest Unic nu poate fi decât ACELAȘI. Dacă fiecare religie îşi revendică un altfel de Dumnezeu Unic, în mod explicit declară celelalte două drept false. Dacă un conflict de idei nu se poate soluţiona pe calea argumentelor, atunci vine rândul nefast al armelor să arbitreze.

Primilor săi credincioşi Mahomed le-a cerut să se închine spre Ierusalim locul sfânt al Evreilor şi Creştinilor. După cucerirea sângeroasă a oraşului Medina, devenit al doilea oraş sfânt al musulmanilor, ei au schimbat “direcţia” închinându-se spre Mecca, devenit oraşul sfânt al musulmanilor.

La Medina s-a petrecut cea mai terifiantă revelaţie asupra comportamentului viitor al musulmanilor. Noua religie a primit denumirea de Islam, însemnând supunere. Evident este vorba de supunerea necondiționată în faţa lui Allah şi de slăvirea Lui, acesta fiind scopul suprem al existenţei umane.

La Medina s-a propus tuturor nemusulmanilor evrei, creştini, păgâni să se convertească la islam. Majoritatea care a refuzat convertirea a fost măcelărită.

Într-un timp foarte scurt întreaga peninsulă Arabia a fost supusă de musulmanii conduşi de Mahomed şi “curăţată” de evrei şi creştini. După moartea lui Mahomed (632) au început cuceririle incredibile ale locotenenţilor şi urmaşilor săi. În 10 ani Palestina, Siria, Egiptul, Imperiul Babilonian cu noua capitală la Bagdad au căzut sub dominaţia Islamului. Minorităţile “protejate” evreii şi creştinii (dhimmi) erau supuşi la vexaţii şi umiliri.

Dar şi Islamul învingător – care ajunse în scurt timp, până în 721, să cucerească Spania de sud – avea nevoie de funcţionarii şi profesioniştii evrei, bine educaţi şi demni de încredere, astfel încât în ciuda considerării lor ca “dhimmi”  (un fel de cetăţeni de rangul doi,

dhimmi

dar beneficiind de o anumită protecţie a legii) au putut să-şi refacă vieţile familiare şi comunitare. Faptul că marile centre evreieşti au devenit părţi ale imperiului stăpânit de islam (Babylon-Basra-Cordova) a facilitat contactele între ele, a permis dezvoltarea comerţului şi culturii, ducând la o înflorire a vieţii evreieşti. Deteriorarea gravă a relaţiilor dintre evrei şi (o parte din) islam s-a petrecut mai cu seamă de la începutul secolului XX; prăbuşirea Imperiului Otoman, cele două războaie mondiale, succesul mişcării sioniste şi întemeierea statului Israel, radicalizarea naţionalismului arab, izgonirea evreilor din toate statele arabe-aproape un milion de refugiaţi care au fost primiţi în Israel.

Poate actualul duşman o să revină la înţelegerea de altădată, când convieţuirea a adus roade ambelor culturi.

Khazaria. ”Aliatul” care a dispărut

Nu ştiu ce se învaţă acum la orele de istorie despre perioada cuprinsă între căderea Romei (476) şi Marea Schismă (1054), dar îmi amintesc că celor din generaţia noastră ne-a rămas impresia vagă a unei epoci întunecate, plină de cruzimi: năvălirile barbarilor!

Realitatea a fost mult mai nuanţată şi epoca plină de evenimente determinante pentru cursul istoriei. Unul din dominantele zonei sensibile de la graniţa dintre Europa şi Asia au fost disputele şi războaiele dintre romani respectiv Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan (sasanizi). Zona dintre cele două imperii era controlată de numeroase şi variate triburi şi popoare migratoare venind în special din Asia (ostrogoţi, huni, avari, gepizi, bulgari,ş.a.) care, în majoritatea lor, se îndreptau spre vest, spre Europa, dar unii s-au aşezat în această zona la îndemnul unuia sau altuia dintre cele două imperii care îşi căutau aliaţi pentru a pregăti noi victorii sau a evita noi înfrângeri sau, pur şi simplu, pentru a avea unul sau mai multe state tampon între ele.

Un astfel de stat a fost întemeiat de mai multe triburi (30-40) etnic diferite, dar legate printr-un limbaj turcic comun,  care a fost şi a rămas cunoscut sub numele de Khazaria. Numele mai dăinuie şi astăzi printre azerii care trăiesc şi acum acolo.

Dar Khazaria, ca stat, n-a avut o viaţă lungă, fiind închegată mai bine după cucerirea vijelioasă a Arabiei şi apoi a Persiei, de către Islam.

Khazarii s-au găsit deodată vecinii dinspre nord-est a Imperiului Bizantin ceea ce le-a asigurat o poziţie strategică şi faţă de statele (de acum musulmane) ale lumii Arabe. Ca formă de guvernământ au adoptat o soluţie rar întâlnită, de dublă regalitate. “Regele” suprem era numit khagan, (de aici şi denumirea de Khaganat Khazar), aflat într-o poziţie ierarhică superioară regelui, dar perioada lui de domnie odată acceptată, devenea şi limita lui de viaţă. Cum ar veni dacă nu murea până la termenul stabilit trebuia să fie ucis:).

Există suficiente dovezi convingătoare că, din motive politice raţionale, familia domnitoare, urmată apoi de elita societăţii, s-au convertit la iudaism. Primul rege convertit în anul 740 a fost Bulan Sabriel întemeietorul dinastiei Bulanide care a fost urmat la domnie de următorii regi (nu e clar daca au fost regi sau khagani?) Obadiah, Hezekiah, Manasseh I, Chanukkah, Isaac, Zebulun, Manasseh II, Aaron, Menahem, Benjamin şi ultimul rege al dinastiei, Joseph (940-965).

Sunt destul de transparente aceste nume?! Cauza ideatică a convertirii, după cum rezultă din celebra scriere a marelui poet ebraic Yehuda Halevy   intitulată “Kuzari”, este aceea că regele khazar dorea o cât mai fidelă identificare a credinţei care îi călăuzea gândurile, cu a rațiunii care îi determina acţiunile.

Examinând perceptele şi legile celor 3 religii (credinţe) monoteiste : iudaismul, creştinismul şi islamul, a ajuns la concluzia că cel mai bine că iudaismul corespundea cel mai bine acestei dorinţe, deci s-a convertit.

S-ar putea imagina şi o cauză mai pragmatică a convertirii la iudaism a conducătorilor unui stat tampon intre două imperii uriaşe: unul creştin şi celălalt Islamic: politica înţelepciunii prudente. Oricare ar fi fost adevărata cauză a convertirii la iudaism a unei elite, relativ restrânse, a societăţii khazare este cert că marea majoritate a populaţiei multietnice a Khazariei şi-a păstrat credinţa musulmană, creştină sau păgână, netulburat, nediscriminat şi nepersecutat de un stat condus de evrei. Existenţa evreilor de origine khazară nu este o noutate de ultima oră! După cum am menţionat şi mai sus Yehuda Halevy a scris şi a publicat o carte despre asta cu 900 de ani în urmă, fenomenul fiind studiat cu obiectivitate ştiinţifică de numeroşi istorici, literaţi ,sociologi, arheologi şi alţi oameni de cultură.

Eternii antisemiţi cunoscuţi sau anonimi au încercat să făurească şi din această fascinantă istorie a evreilor khazari sau, poate mai corect, a khazarilor evrei un subiect de denigrare a poporului evreu. Am aflat şi eu din câteva cărţi de maculatură istorică scrisă de foşti securişti, legionari şi alţii din aceeaşi categorie, că sunt un evreu khazar.

Pot să vă liniştesc nestimaţi antisemiţi vechi şi noi că eu nu am ştiut, dar, de cum am aflat chestia asta, am devenit foarte mândru, înainte de toate că sunt evreu, iar dacă mă ştiţi şi khazar înseamnă că mă trag din os regesc!!

Mai recent un medic-cercetător de la John Hopkins University, Dr. Eran Eylkahl a făcut o descoperire “epocală” şi anume că evreii din Europa au un ADN diferit de cei din Israelul antic şi ca urmare ei sunt urmaşii khazarilor, deci nu au dreptul reîntoarcerii in Israel.

Dincolo de ridicolul unei situaţii absurde din care ar rezulta că cei 6 milioane de evrei care au murit în Holocaust au fost khazari şi practica criminală a măsurătorilor exacte de curbura nasului şi grosimea buzelor pentru identificarea persoanelor de rasă evreiască o farsă sinistră, o asemenea descoperire genetică este lipsită de orice valenţă şi relevanţă.

Dragi prieteni Evrei şi Neevrei, urările de Bucurie , Prosperitate şi Sănătate, prind bine Oricui si Oricând!