La începutul lunii august din freamătul cotidian s-a desprins un afiş anunţând desfăşurarea pe strada Armenească a unui festival reprezentativ pentru Comunitea Armeană din Bucureşti.

 

 

 

La începutul lunii august din freamătul cotidian s-a desprins un afiş anunţând desfăşurarea pe strada Armenească a unui festival reprezentativ pentru Comunitea Armeană din Bucureşti.

 

M-am plimbat deseori pe strada Armenească şi în împrejurimile ei, dorind să desluşesc în tristeţile vechilor clădiri o şoaptă din trecutul lor cândva strălucitor. Strada Pasului, Semilunei, Cercului, Arcului, Spătarului, Popa Rusu, Termopile, Popa Petre, Luca Stroici…Traversând strada Speranţei am zâmbit în sinea mea amintindu-mi celebrul refren al Corinei Chiriac : „ Să- i amintiţi vă rog frumos adresa mea, Când vă întâlniţi cu fericirea, Casa cu flori , strada Speranţei la parter, O mai aştept şi mai sper …” bucurându-mă că există această stradă, cântecul şi acest Bucureşti atât de puţin cunoscut.
Timpul este necruţător, bătrânele case sunt purtătoarele lui de cuvânt înfăşurate într-o palidă amintire a unei frumuseţi atinse cândva de dragostea celor care le-au clădit. Apar ca smulse din rai mănunchiuri de flori multicolore într-un balcon alungând tristeţea monocromiei generale.

O uşă purtând amprente de azur se desprinde din pereţii alteraţi prin măiestria inserţiilor dăltuite în lemn.

O fereastră încadrată într-o acoladă graţioasă îţi surprinde tristă privirea pironită asupra unei perdele zdrenţuite…

Bucureştiul jinduieşte după o infuzie de temperament pozitiv care să se aştearnă ca o mângâiere peste aceste „ vechituri cu suflet ”… Avem nevoie de un oraş cu adevărat trezit la viaţă, unde cafenelele şi restaurantele care-i împânzesc centrul nu sunt decât „ un surâs în plină vară ” ce nu poate masca ruina deceniilor de promisiuni uitate.

Considerând invitaţia Comunităţii Armene drept o superbă iniţiativă demnă de exemplu şi pe alte străzi ale Centrului Istoric al capitalei, am pornit plină de însufleţire să aflu într-o manieră originală despre bucureştenii de origine armeană atât de puţin cunoscuţi de concitadinii lor.                                              

Inima festivalului poate a fost pe scenă, dar nucleul său a fost impunătoarea Biserică Armenească.

Temelia acesteia s-a pus în anul 1911, construcţia având ca model Catedrala de la Vagharšapat – Ečmiadzin din Armenia. Planurile au fost semnate de arhitecţii Dimitrie Maimarolu şi Grigore C. Cerchez, acesta din urmă fiind de origine armeană. În jurul bisericii, de-alungul vremii, s-au concentrat etaloane semnificative ale vieţii acestei comunităţi, conferind prestanţă şi un interes aparte manifestării artistice de astăzi aflată la prima ei ediţie.                      

Complexul religios şi social-cultural al Comunităţii Armene este compus din biserică, reşedinţa episcopală, biblioteca armeană şi muzeul eparhial, o casă de cultură, o grădiniţă şi sediul Uniunii Armenilor din România.                          

Spaţiul din jurul catedralei a etalat valenţele individualităţii culturale armene într-un stil plăcut privitorului, pornind chiar de la restaurantul „ad hoc”- Arca lui Noe – destinat delicateselor armeneşti fără a stânjeni cu nimic fluxul vizitatorilor printre care m-am aflat şi eu.

Două expoziţii permenente prinse ca într-o horă în jurul bisericii au înlănţuit prezentul, prin dezvăluirea unor crâmpeie pitoreşti ale Armeniei ( La drum prin Armenia) cu trecutul prin – Memorii – o colecţie de fotografii preluate din arhivele personale ale membrilor comunităţii, prezentând frânturi din trecutul celor care, supravieţuind Genocidului din 1915, şi-au clădit în România o nouă viaţă.

Trecând prin aceste artere sufleteşti ale Comunităţii Armene, graţie organizatorilor, cea de-a treia expoziţie permanentă intitulată „Personalităţi armeneşti din Bucureşti” a prezentat o pleiadă de valori desprinsă din sânul comunităţii şi care şi-a adus contribuţia la dezvoltarea capitalei, la strălucirea vieţii ei artistice şi ştiinţifice.

Îi găsim aici printre mulţi alţii pe Manuc Bey Mirzaianţ, Theodor Aman, Spiru Haret, Mihail Jora, Virgil Madgearu, Krikor Zambaccian, Dimitrie Bagdasar, Ana Aslan, Ion Şahighian, Cik Damadian, David Ohanesian.

Pe culoarul de la intrarea pe strada Armenească dinspre B-dul Carol I, până în apropierea scenei, au existat standuri permanente unde vizitatorii au avut plăcerea să se delecteze fie cu cărţile editurilor Ararat şi Zamca, ori cu cafea, cogniac Ararat sau bere, au pătruns în culisele alfabetului armenesc şi s-au fotografiat cu recuzita unui Chaplin autohton.

 

Minorităţile romă, elenă şi evreiască au onorat invitaţia comunităţii armene fiind prezenţi nu doar pe scenă, dar şi în cadrul standurilor cu bijuterii de argint , cărţi de beletristică , albume de artă şi de călătorie, multiplicând în felul specific fiecărei etnii paleta de culoare şi de atractivitate a festivalului.

 

Sunt de menţionat prestaţiile Ansamblului de copii Asterakia şi ale Ansamblului de tineri Kymata din partea Comunităţii Elene din prima zi a festivalului, recitalul Ansamblului muzical „ Romano Kher” al Comunităţii Rrome şi

Ansamblul de dansuri Hora al Comunităţii Evreieşti, din cea de-a doua zi.

Atmosfera creată a generat o combustie de voie bună alimentată cu inspiraţie şi spontaneitate de prezentatorii care au câştigat rapid de partea lor publicul aflat atât pe bănci, dar şi în picioare, ba chiar şi la geamurile şi balcoanele caselor. Nu am băgat de seamă ca cineva dintre vecini să se plângă de zgomot sau de necazul străzii temporar blocate pentru autovehicule, ei fiind şi cei care deseori aveau ultimul cuvânt în alegerea melodiei care se va relua pe scenă….

În ultima zi a festivalului asistenţa a fost onorată de prezenţa discretă a Excelenţei Sale Domnul Hamlet Gasparian, ambasadorul Republicii Armenia la Bucureşti, care a avut amabilitatea să adreseze câteva cuvinte celor prezenţi.

Suflul plin de tinereţe şi de frumuseţe al acestui festival ne-a învăluit într-o paradă de bun gust aducând un şuvoi de oameni dornici să se bucure „ pe viu ” într-un sfârşit de săptămână de un spectacol de calitate. Voi adăuga, un spectacol unicat….aşa cum sunt toate lucrurile făcute cu suflet.                                            

Ceea ce m-a cucerit a fost ceea ce am simţit dincolo de scenă- implicarea şi dăruirea celor din comunitate în organizarea „ fulger” a festivalului. S-a vorbit doar de două săptămâni…Timp în care gazdele s-au întrecut pe sine oferind şi o „ Foaie dependentă de festival ” , în al cărei cuprins s-au aflat alături de programul manifestării, articole interesante : „ Strada şi Mahalaua Armernească” de Bedros Horasangian, „ Ce făceau armenii bucureşteni în urmă cu 140-150 de ani ?” de Adrian Crăciunescu, caricaturi de Matty, amuzantele bancuri armeneşti „ preluate” de la Radio Erevan.

Unitatea de măsură a acestor superbe zile a fost puterea de coeziune dublată de tenacitate. Este ceea ce a readus vizitatorii zi de zi până la final. Am văzut cum o mână de oameni sunt fericiţi să ofere, să se deschidă spre ceilalţi şi să-i copleşească printr-un gest pe care-l consider sincer şi fără precedent. Încerc să redau cuvintele unuia dintre prezentatori la finalul cărora membrii Comunităţii Armene s-au ridicat de pe bănci aplaudându-şi concitatinii … „ Nu ştiţi ce înseamnă să fii armean şi să te naşti in România. Am avut o şansă extraordinară şi pentru asta vă mulţumim…”

Pentru deliciul dvs. vă ofer câteva spicuiri din programul festivalului şi vă mărturisesc că aştept cu nerăbdare cea de-a doua ediţie de anul viitor care sper să se bucure de o mai amplă prezentare în presă şi în audio-vizual decât ediţia de debut.

Muzica este, după cum spunea Nichita Stănescu, ”un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare”…Pentru unii este o pasiune, pentru alţii o creaţie, o dăruire mai presus de fiinţa lor.

Voci tinere pline de forţă în concertul de muzică armenească modernă…

Concertul trupei Green Tea a animat seara cu talentul unui solist de excepţie, Petre Călinescu.

Concertul de muzică armenească cultă cu Victoria Petrosian şi Carmen Asfadurian a electrizat audienţa. Am simţit vibraţiile cuvintelor dintr-o voce divină care îţi strecoară fiori sub piele şi nu mai ai nevoie de sensuri pentru a te întoarce spre cei ce lăcrimează, să înclini capul în semn de înţelegere şi de compasiune.

Corul Comunităţii Evreieşti a adus pe scenă un repertoriu condensat în care am urmărit, graţie introducerii cu care era prezentat fiecare cântec, o scurtă istorie în paşi muzicali a evreului călător în neobosita căutare a stropului său de noroc şi de pace lăuntrică. Departe de a fii un concert sobru, speranţele şi nostalgia se ostoiau cu un ton glumeţ preluat şi de un cântec despre România… Cântând în idiş despre viaţa plină de bucurii mărunte a oamenilor de rând am intuit dorul în acordurile populare prea binecunoscute pentru a fii uitate oriunde ai trăi în lumea asta.

Concertul Jazz cu Fraţii Dedeian a fost crema ultimei seri, o demonstraţie de talent , iar pentru cei mai puţin iniţiaţi ( ca şi mine ) o incredibilă forţă de improvizaţie care a ţinut ritmul înserării în acorduri captivante.

Şi nu în ultimul rând, Ansamblul de dansuri armeneşti Vartavar a fost cireaşa de pe tort. Forţă, culoare, tinereţe, dinamism, graţie, veselie. Iată-i aici în Dansul Lalelei.

Astfel s-a încheiat festivalul Străzii Armeneşti, într-o exuberanţă de baloane înălţându-se spre stele, contopindu-ne cu artificiile şi simţindu-ne pur şi simplu fericiţi datorită clipelor care ne-au încântat sufletele. Iar fericirea aceasta simplă nu a venit de oriunde din lumea asta. Tocmai asta este. Totul a fost românesc şi ne-am simţit pe Armenească ca acasă, într-o multiculturalitate care ne onorează.                             Oare cât suntem conştienţi de asta ?

Mulţumiri organizatorilor şi pe curând !