Bacalaureat 2015. În toiul nopţii „persoane de încredere”, circumspecte şi pătrunse de importanţa misiunii, încărcă într-o dubă – blindată? – sacii de nailon burduşiţi cu lucrările scrise. Apoi preţioasa încărcătură – însoţită de însuşi preşedintele comisiei de bacalaureat (oare o fi înarmat corespunzător?) – ia drumul centrului de corectură aflat într-un alt capăt de ţară, unde corectorii vor da dovadă de mai multă obiectivitate pentru că…nu vor recunoaşte scrisul sau…semnele particulare, pe care se presupune că profesorii corupţi şi elevii corupători ar fi convenit să le planteze în teze!
Efort şi cheltuieli suplimentare, factori de risc introduşi în procedură – dacă bandiţii tocmiţi de elevi în complicitate cu profesorii (sau viceversa) vor lua cu asalt dubiţa pentru sustrage lucrările şi a le corecta în secret sau, Doamne fereşte, vreo dubiţă face un accident şi lucrările sunt distruse?
Şi toate acestea pentru că profesorii sunt bănuiţi în bloc de necinste, până într-atât încât nu ajunge supravegherea audio-video în timpul probelor scrise, dat fiind că şi elevii sunt potenţiali infractori periculoşi, ci s-a mai introdus şi această deplasare încrucişată a mii de teze de corectat!
Dincolo de faptul că în media scrisă şi electronică ni se prezintă mereu – cu satisfacţia triumfătoare a elevului prost care are de plătit o poliţă dascălului – diverse cadre didactice dubioase, corupătoare de minori şi traficante de lucrări (aflate într-o minusculă minoritate) se caută mijloace din ce în ce mai greoaie pentru desfăşurarea examenului de bacalaureat, singurul domeniu unde „sistemul” (corupt până în plăsele) vrea să-şi dovedească integritatea şi corectitudinea. Pentru că neîncrederea în profesori a ajuns la paroxism.
Nu pot pricepe cum vine treaba dacă avem încredere în profesor să-i dăm pe mână copiii pentru a le modela minţile, a le preda şi a-i verifica – ani de-a rândul – brusc, la ora bilanţului, îl suspectăm de părtinire şi complicitate la infracţiuni?
Am dat bacalaureatul cu profesorii din liceul unde am învăţat şi a fost un eveniment memorabil. Noi, elevii, eram relaxaţi şi am dat un randament foarte bun, iar profesorii au avut satisfacţia (sau insatisfacţia) încununării muncii de câţiva ani. Desigur copiatul, discuţiile din timpul probei, ajutorul cadrului didactic sau orice altă abatere se sancţiona potrivit regulamentului. Dar nu era pusă la îndoială, din start, corectitudinea tuturor.
Ani de zile am corectat lucrările de fizică, pentru admiterea în politehnică, în vremea vechiului regim când miza admiterii era uriaşă, mai ales pentru băieţii care, odată picaţi, erau luaţi la armată. Mi-au trecut prin mână mii şi mii de teze. Vă spun cu mâna pe inimă că nu ai cum căuta şi cum recunoaşte „semnele particulare”, mai ales că tezele sunt corectate de două persoane diferite şi dacă notarea diferă cu un punct se re-corectează de o a treia. Dacă s-au făcut „potlogării” la admitere – de care eu personal nu am auzit decât din legendele colportate de cei care au căzut la examen – nu se puteau face în faza corecturii. Probabil se puneau la cale, de iniţiaţi, în fazele finale ale admiterii.
Dar pentru a evita tot acest consum de resurse de toate felurile, se pot elabora subiecte care se adresează competenţei şi inteligenţei candidatului, fără a mai impune nici o restricţie – în utilizarea manualului sau internetului sau oricărei alte bibliografii – în afara limitei de timp şi interdicţia de a discuta şi copia. Procedura nu este nouă. Tatăl meu le permitea studenţilor să intre la examen cu orice sursă de inspiraţie, pentru că examinarea nu se baza pe memorie, ci pe raţionament. O colecţie de teste alcătuită după aceste criterii ar putea fi rezolvată şi online şi corectată automat. Şi s-ar economisi bani şi energie, ca să nu mai vorbim de risipirea prezumţiei de vinovăţie care planează asupra tagmei profesorilor.
Andrea Ghiţă
