După o comă care a durat opt ani, fostul premier controversat al Israelului, Ariel Sharon, a murit la 11 ianuarie a.c, la spitalul Tel Hoshomer din Tel Aviv. Avea 85 de ani. Istoricii vor decide dacă a fost un mare om politic sau dacă a adunat un şir de erori politice de care nu şi-a dat seama. Cred că ambele ipoteze sunt adevărate.
După o comă care a durat opt ani, fostul premier controversat al Israelului, Ariel Sharon, a murit la 11 ianuarie a.c, la spitalul Tel Hoshomer din Tel Aviv. Avea 85 de ani. Istoricii vor decide dacă a fost un mare om politic sau dacă a adunat un şir de erori politice de care nu şi-a dat seama. Cred că ambele ipoteze sunt adevărate. După ce comunitatea internaţională l-a condamnat pentru răspunderea sa în primul război din Liban, în care nu a reuşit să prevină masacrarea palestinienilor din taberele de refugiţi de la Sabra şi Shatila şi a fost demis din funcţia de ministru al apărării, Ariel Sharon sau „Arik” (leul) cum era cunoacut, şi-a schimat radical poziţia. Dacă decenii de-a rândul a susţinut crearea marelui Israel, respectiv un stat evreiesc care să cuprindă şi actualele teritorii palestiniene, el şi-a dat seama de imposibilitatea realizării acestui obiectiv, mai ales că ar fi implicat desfăurarea unor forţe militare de care Israelul nu dispunea. De aceea după ce a părăsit partidul Likud – formându-şi propriul partid de centru- Kadima – a prezentat şi a pus în aplicare planul retragerii din Gaza, considerând că avea să fie un exemplu pentru partea palestiniană, impulsionând procesul de pace.
A fost un optimist iar optimismul său nu s-a adeverit. Aflat în opoziţie, Beniamin Netanyahu i-a atras atenţia că această retragere va transorma Gaza într-un Hamasland. Din păcate, a avut dreptate. Gestul lui Sharon, politician abil care-şi cunoştea adversarul palestinian, a fost interpretat ca o slăbiciune a Israelului şi drept urmare, ani de zile, Hamas a transormat fâşia Gaza într-o bază de lansare a rachetelor împotriva sudului Israelului.
Ariel Sharon nu s-a descurajat şi avea proiectele lui legate de retragerea în continuare din teritoriile palestiniene şi impulsionarea negocerilor de pace. Se aştepta ca în alegerile legislative, partidul său, Kadina, să obţină o majoritate solidă. Dar cele două atacuri cerebrale, declanşate în 2006, au pus capăt proiectelor sale, Fără Arik, Kadima a obţinut rezultate sub aşteptări, noul partid pierzând încetul cu încetul din popularitate.
Se speculează mult în ce priveşte perspectivele negocierilor de pace în cazul în care Sharon nu ar fi avut acest accident fatal. Palestinienii respectau forţa şi capacitatea de decizie a premierului Sharon. Este posibil să fi fost mai concesivi, să fi acceptat unele condiţii de negocieri. Dar n-a fost să fie. Poate că cele două părţi au pierdut a doua oară şansa ajunge la o înţelegere, prima fiind asasinarea lui Yitzhak Rabin.
Este greu să apreciezi obiectiv activitatea lui Ariel Sharon. Ca orice om politic de anvergură, a avut şi părţi negative şi pozitive. Totuşi, ultimii ani de muncă au demonstrat că Sharon a înţeles care ar trebui să fie trendul politicii israeliene în Orietntul Mijlociu. Soarta, fatalitatea au împiedecat punerea lui în aplicare. Cu un Ariel Sharon dispunând de întreaga sa capacitate, poate că azi Israelul ar fi fost o ţară mai sigură. Dar şi inversul ar fi fost posibil. Oricum, prin moartea lui, Israelul a pierdut un mare om de stat, chiar dacă multe dintre măsurile sale au fost contestate la el acasă şi în lume.
