Emanciparea, adică acordarea de drepturi cetățenești evreilor din Europa, a început în Franța, în anul 1791, ca urmare a Revoluției din 1789. Acest proces a avut loc în majoritatea țărilor europene în cursul secolului al XIX-lea. Astfel în Prusia emanciparea a fost obținută în 1812, în Imperiul Otoman în 1839, în Marea Britanie în 1858, etc. În provinciile românești situația a fost diferită: în provinciile care au fost sub dominația Imperiului austro-ungar (Transilvania, Banatul și Bucovina), emanciparea a fost obținută în 1867; în Moldova și Muntenia (Vechiul Regat), emanciparea a fost obținută cu mare greutate, abia în 1923, România fiind ultima țară europeană care a acordat emancipare evreilor în mod colectiv.

Emanciparea în Transilvania și Banat.
Despre acest subiect a publicat recent un studiu profesorul Victor Neumann din Timișoara în volumul „Istoria Banatului. Studii privind particularitățile unei regiuni transfrontaliere”, apărut în 2015, la editura Academiei Române. Profesorul Neumann subliniază că aristocrația maghiară, la fel ca alte aristocrații din Europa Centrală și Oriental-Centrală, era ostilă emancipării evreilor. Preluând ideile Marii Revoluții Franceze, cărturari și politicieni precum Eötvös Jozsef în Ungaria, Döbrentei Gabor, Stephan Ludwig Roth, Anton Kurtz și Gheorghe Barițiu în Transilvania, Nicolae Bălcescu și C. D. Rosenthal, în Muntenia, Eftimie Murgu, în Banat, au fost atrași de idealul unei emancipări generale a popoarelor din această arie. Din păcate programele liberale pașoptiste au intrat în scurtă vreme în conflict cu naționalismul exacerbat, adoptat de o parte a intelectualității. Profesorul Neumann subliniază că „în genere, mediul intelectual era un teren în care germinau și se dezvoltau, pe lângă ideea națională, deformările naționaliste, fie ale maghiarismului, fie ale românismului, și care, uneori, alunecau în xenofobie și antisemitism.”

Pentru evreii din Transilvania și Banat, dieta ungară, în sesiunile din 1839-1840 și 1847-1848 a respins cererile de emancipare. Eötvös Jozsef a militat în mod explicit pentru emanciparea evreilor. El a afirmat că „o comunitate religioasă ce a rezistat inimicițiilor, făcând față persecuțiilor celor mai sângeroase cu scopul de a-și păstra credința intactă, este o comunitate demnă de stimă”. Profesorul Neumann constată că „argumentele lui Eötvös legate de acordarea drepturilor cetățenești evreilor nu primiseră acceptul multora dintre congenerii săi. În optica majorității reprezentanților societății ungare, asimilarea era o condiție sine qua non a emancipării.
După înfrângerea revoluției de la 1848, a fost reluată dezbaterea asupra emancipării evreilor în 1859. În cele din urmă, în decembrie 1867, parlamentul ungar a adoptat legea privind emanciparea evreilor. Aplicarea legii a ridicat însă probleme. Inițial s-au bucurat de emancipare comunitățile neologo-reformiste. De abia în 1871, a fost recunoscut dreptul organizării în comunități diferite, inclusiv comunități ortodoxe. Aplicarea legii emancipării nu a fost identică în toate regiunile Imperiului. Existau diferențe între situația în Banat, în care pluralismul era la el acasă și în care predominau comunitățile neologo-reformiste, și alta era situația în Transilvania în care era dominantă orientarea ortodoxă. Pe de altă parte nu au dispărut nici manifestările antisemite în cuprinsul Monarhiei austro-ungare. Între anii 1882 și 1902 au avut loc chiar mai multe procese pe tema așa zisului omor ritual, printre care trebuie amintit cel desfășurat la Tiszaeszlár în anii 1882-1883.

Emanciparea evreilor din Vechiul Regat
Despre lupta evreilor din Vechiul Regat pentru a obține cetățenia română a scris istoricul Carol Iancu în studiul introductiv la volumul de documente „Lupta Internațională pentru emanciparea evreilor din România”, apărut în anul 2004 la editura „Hasefer”. Carol Iancu scrie: „Dobândirea egalității civice și politice a fost rezultatul unei lupte îndelungate purtate atât în România, de către evreii români înșiși, dar mai ales în străinătate, respectiv în Occident, de către personalități și organizații evreiești care au impulsonat propriile guverne pentru a interveni și exercita presiuni asupra autorităților din București”.

Primele intervenții franceze s-au exercitat la Conferința de Pace de la Paris din 1856, la sfârșitul Războiului Crimeii. În cele din urmă, Convenția de la Paris din 1858, care înlesnea posibilitatea unirii Principatelor Române, n-a inclus, din cauza opoziției Rusiei, acordarea drepturilor cetățenești, „fără deosebire de origine și religie”, cum se preconizase inițial. A existat un alt moment favorabil după Unire, în 1864 în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dar abdicarea silită a acestuia în februarie 1866, a spulberat și această ocazie.

Constituția din 1866.
Aducerea unui domn străin, în persoana lui Carol de Hohenzollern, nepotul lui Napoleon III pe linie maternă, a fost însoțită de adoptarea Constituției din 1866. În proiectul inițial al constituției se prevedeau la articolul 6 drepturi cetățenești fără discriminare din punct de vedere al religiei. Pentru a obține sprijin în adoptarea acestor prevederi, s-a deplasat din Franța la București Adolphe Isaac Crémieux, fost ministru al Justiției și fondator al Alianței Israelite Universale (A.I.U), care a primit asigurări că se vor include drepturile cetățenești ale evreilor. Dar ostilitatea înverșunată a naționaliștilor antisemiți din Parlament, însoțită de tulburări de stradă și devastări săvârșite de elemente dușmănoase în cartierele evreiești, au dus la o nouă redactare a Constituției, care la articolul 7 stipula că „numai străinii de rit creștin pot obține calitatea de român”. Constantin Bacalbașa în volumul „Bucureștii de altădată” (editura Humanitas, 2014) descrie astfrel situația: „Când, după detronarea lui Cuza, Constituanta, sub presiunea străinătății, a voit să introducă la Art. 6 principiul acordării drepturilor politice tuturor evreilor, adversarii acestor drepturi au răsculat Bucureștii. Poporul din mahalale s-a sculat cu mic cu mare, a înconjurat Camera și, prin atitudinea lui hotărâtă a impus Constituantei revotarea Art. 6. Apoi răspândindu-se prin cartierele evreiești, a săvărșit devastațiuni, iar sinagoga din strada Sf. Vineri (este vorba de Templul Coral, nota mea) a asaltat-o, i-a spart geamurile și i-a stricat mobilerul” (pag. 94-95). A urmat o perioadă în care organizațiile evreiești din străinătate au căutat să influențeze guvernele să intervină pentru o soluție a problemei evreiești, fără a se obține rezultate favorabile, mai de grabă provocând o adversitate și mai mare contra evreilor.

Congresul de la Berlin (1878)
De abia la Congresul de la Berlin, convocat ca urmare a războiului ruso-româno-turc din 1877, problema încetățenirii evreilor s-a pus cu toată serozitatea, mai ales ca urmare a intervențiilor făcute de Crémieux, în Franța și de bancherul Gerson von Bleichröder, în Germania. Congresul a hotărât să condiționeze recunoașterea independenței României, Bulgariei și Serbiei de acordarea deplinei egalități civile și politice pentru toți locuitorii, între care și celor de religie mozaică. Serbia și Bulgaria au acceptat imediat și li s-a recunoscut independența. România, reprezentată la Congres de Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, n-a acceptat această cerere. Așa cum arată Ovidiu Morar în studiul „Intelectualii români și «chestiunea evreiască» (publicat în volumul Problema evreiască, editura Ideea europeană, 2006) printre intelectualii care s-au opus atunci modificării articolului 7 din Constituție s-au numărat M. Kogălniceanu, I. Heliade-Rădulescu, C.Boliac, I.Ghica, V.Alecsandri, C.Negruzzi, I.C. Brătianu, S.Bărnuțiu, B.P.Hașdeu, V,Conta, M.Eminescu, în vreme ce în cealaltă tabără s-au situat doar T. Maiorescu, P.Carp, și A. Costa-Foru. Articolul 7 din Constituție a fost totuși modificat în mod formal, permițând naturalizarea străinilor prin lege individuală votată de cele două camere. Până la urmă marile puteri au acceptat soluția propusă de România căreia i s-a recunoscut independența în 1880. Istoricul Carol Iancu arată că numărul de evrei încetățeniți în virtutea acestei modificări a articolului 7 a fost derizoriu.
O schimbare radicală în lupta pentru emancipare s-a produs în ianuarie 1910, prin înființarea Uniunii Evreilor Pământeni (U.E.P.), sub conducerea juristului Adolphe Stern (1848-1931). Cu toate că personalități politice occidentale de prima mărime, ca francezul Georges Clemanceau și italianul Luigi Luzzatti, s-au exprimat în favoarea emancipării evreilor din România, la Bucuești nu s-a schimbat nimic până la sfârșitul Primului Război Modial (1916-1918).

România Mare. Constituția din 1923
După încheierea războiului prin victoria țărilor Antantei, la sfărșitul anului 1918, a început o nouă campanie a organizațiilor evreiești pentru obținerea emancipării. Noul președinte al U.E.P. – dr. Wilhelm Filderman – a elaborat un document juridic care nu se mai mulțumea cu obținerea de drepturi civice, ci cerea protecția minorităților. Și de data aceasta guvernul României, condus de Ion I. C. (Ionel) Brătianu, a încercat printr-un decret publicat pe 13 ianuarie 1919, să dovedească că problema este rezolvată, de fapt se introducea o procedură complicată pentru obținerea cetățeniei, care era dată în competența tribunalelor. Acest decret a fost considerat de W. Filderman ca „provizoriu, insuficient, jignitor, antidemocratic și retograd”. Dându-și seama că poziția României nu va fi acceptată de Conferința de Pace, Brătianu a promulgat un al doilea decret-lege, în mai 1919, care oferea naturalizarea în mod individual, pe baza unei declarații de voință făcute în fața unui tribunal. În cele din urmă guvernul condus de ardeleanul Alexandru Vaida Voievod, a acceptat, în decembrie 1919, să se includă în Tratatul minorităților articolul 7, care prevedea că „România se angajează a recunoaște ca supuși români, cu deplin drept și fără nici o altă formalitate, pe evreii locuind în toate teritoriile României…”. Impusă de Marile Puteri, emanciparea evreilor din România a fost concretizată prin Constituția din 1923, promulgată de regele Ferdinand, în timpul guvernului condus de Ion I.C. Brătianu, care asigura drepturi cetățenești „fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie”. Astfel România a fost ultima țară din Europa în care evreii au fost încetățeniți. Evreii din Rusia fuseseră deja emancipați în urma revoluției din 1917. Încetățenirea obținută atât de greu în România, va fi din nou pusă în discuție, nu peste mulți ani, prin decretul-lege pentru revizuirea cetățeniei, promulgat de guvernul antisemit Goga-Cuza pe 21 ianuarie 1938. Au urmat, în anii următori, toate legile rasiale, promulgate în timpul dictaturilor regală și antonescienă.
*

Istoricul Neagu Djuvara, comparând atitudinea românilor cu a ungurilor față de emanciparea evreilor, recunoaște în „O scurtă istorie ilustrată a românilor” (editura Humanitas, 2013), că reacția românilor a fost de respingere, în timp ce „ungurii au avut dibăcia să-i maghiarizeze pe evrei și să le acorde imediat cetățenia. Explicația ține de interesul lor național. La recensământ, doar adăugând populația evreiască celei maghiare au ajuns ungurii să fie majoritari în propria lor țară”. Acest lucru este adevărat. Dar evreii din România nu au fost mai puțin dornici și mai puțin dotați în a-și însuși limba română decât au fost evreii din ținuturile sub stăpânire ungurească care și-au însușit limba maghiară. Pentru exemplificare însuși Djuvara a introdus pe pagina respectivă (255), fotografia lui Lazăr Șăineanu, cu explicația: „unul dintre lingviștii și filologii de seamă ai României, era evreu născut la Ploești. Nu a reușit niciodată să obțină cetățenia română”. Referindu-se la refuzul României de a acorda cetățenia în bloc tuturor evreilor, așa cum ceruseră marile puteri în 1878, Djuvara scrie: „Am spus cum au reacționat ungurii și mă întreb acum dacă n-am fi făcut mai bine să urmăm exemplul lor!” (pag. 275). Orice comentariu este de prisos.

Mirel Horodi