În România comunistă n-am văzut niciun cerşetor. Îmi închipui că şi acolo şi pe vremea aceea existau indivizi în mare nevoie, pregătiţi sufleteşte de a se aşeza la colţ de stradă şi a întinde mâna, doar că regimul nu-şi putea permite un asemenea afront.

Şi uite cum, fără să vreau, sunt deja nevoit să fac o primă paranteză!

Am scris “indivizi în mare nevoie”, ca şi cum prin definiţie orice cerşetor e de fapt un om care nu are ce mânca, o situaţie  extremă care cere o hotărîre extremă, cea de a te expune în public, în faţa tuturor şi a-ţi exprima în gesturi şi nu în cuvinte definitiva incapacitate de a-ţi purta singur de grijă, chiar şi în ceea ce priveşte cele mai elementare nevoi ale omului.

Pentru că plecând de la această axiomă, lucrurile devin foarte clare: cineva trebuie să ajute, şi orice fiinţă umană cu un strop de suflet poate, şi trebuie să contribuie la rezolvarea unei situaţii pe cât de ruşinoase pe tot atât de gravă.

Oare chiar aşa o fi? Aş vrea să am posibilitatea să ofer un răspuns clar la această întrebare….

Dar să ne întoarcem la povestea pe care doresc s-o expun aici.

Deci prima mea întâlnire cu cerşetori a fost tocmai in Israel, ţara în care-se spune şi se scrie- odinioară curgea laptele şi mierea. Nu, nu erau mulţi, şi nici nu se aflau în văzul tuturor, ci pe ici pe colo, pe la un colţ de stradă, de parcă se luptau să găsească o cale de mijloc, între nevoia de a se expune pentru a primi ceea ce doreau şi ruşinea de a-şi arăta în public cumplita şi definitiva decădere umană, socială şi financiară, eşecul unei vieţi întregi. Am fost surprins. În ochii şi în mintea mea, Israelul era o ţară construită pe ideea de a satisface în primul rând cele mai de bază nevoi ale individului, pentru a evita o dată pentru totdeauna grija evreului pentru ziua de mâine. Şi cu visurile mele bazate pe cele citite, despre multitudinea de bogătaşi evrei răspândiţi în toată lumea, dar şi în Israel, îmi închipuiam că nimic nu era mai simplu decât a preveni decăderea unui individ, ajutându-l să iasă din impas şi asigurându-i un minimum de viaţă decentă.

Apoi am aflat că de fapt adevăraţii săraci nu apar pe stradă şi nici nu întind mâna, ci se ascund în spatele unor ziduri care înconjură o locuinţă, de cele mai multe ori precară, din care lipsesc elementele  necesare pentru o existenţă decentă. Ei apar în lumina reflectoarelor programelor de televiziune, în zilele aşa zise speciale, în care presa, radioul şi televiziunea fac cunoscute ultimele date statistice privitoare la nivelul de viaţă al populaţiei. Acelea sunt singurele momente în care auzi de un frigider gol, de copii care mânâncă de trei ori pe zi doar pâine cu marmeladă şi bătrâni care nu-şi pot  permite achiziţionarea de medicamente pentru că mizerabila pensie lunară nu e suficientă pentru un asemenea “lux”.

Şi atunci cine sunt “ceilalţi”, cei care întind mâna la colţ de stradă, încercând a stoarce mila trecătorilor prin expunerea unor beteşuguri reale sau fabricate, îmbrăcaţi mai mult decât sărăcăcios şi evitând a afişa un surâs cât de cât doveditor de bună dispoziţie?

De mai mulţi ani, multiplele mele ocupaţii  mă aduc în Tel Aviv, capitala neîncoronată a opulenţei financiare israeliene. Realitatea e mai puternică decât pornirile fireşti care  te îndeamnă să-ţi etalezi proprietăţile şi să circuli cu propria ta maşină. Traficul în Tel Aviv a devenit de mult, dar mai ales în ultimul an, un infern uşor de depistat pentru că el e evident din primul moment când ai “călcat” pragul metropolei, aşa că trenul oferă provincialului, aflat la peste 100 km de aşa zisul centru al ţării, un mijloc de transport mai mult decât acceptabil.

La ieşirea din gară un coridor lung te apropie de staţia de taxiuri. Soarele puternic care scaldă pământul sfânt cam nouă luni pe an te obligă să parcurgi în grabă cei câţiva zeci de metri, ceea ce nu te poate împiedica să zăreşti, cu coada ochiului, cei patru-cinci cerşetori, aşezaţi pe margini. Nu, ei nu întind mâna, probabil că acest gest nu mai e la modă, ci cu capul aplecat, cu privirea tristă în neant, şi cu o cutie în faţă, fiecare din ei suportă cu stoicism arşiţa verii, în aşteptarea milei.

Şi acum o nouă divagaţie

În tradiţia evreiască donaţia e un gest mai mult decât recomandat şi dorit. Din frageda pruncie a iudaismului, legiuitorul şi scribul au avut grijă să pună bazele ajutorării celui aflat la restrişte. Ca într-un manual didactic, cărţile sfinte împart donaţia în mai multe categorii, iar criteriile sunt inedite.

Pe primul plan ca valoare spirituală se află donaţia făcută de un necunoscut şi adresată unui necunoscut. Cu alte cuvinte cei doi “eroi” ai acţiunii nu se cunosc şi nu vor şti niciodată unul de altul. Cel care vizitează Ierusalimul va întâlni azi, ca şi acum sute de ani, porţi în spatele cărora se află curţi şi case bine mascate, porţi la mijlocul cărora se află o mică deschizătură, suficient de largă ca să permită introducerea unui plic cu bani de câtre un oarecare, doritor sa ajute un alt oarecare.

Urmează situaţia în care donatorul e necunoscut celui care primeşte, dar el ştie în favoarea cui se îndreaptă mărinimia sa. Pe acelaş plan se situază situaţia opusă, în care primitorul cunoaşte sursa donaţiei dar cel care face gestul nu are ideie pe cine ajută. În sfârşit  o patra, şi nu cea mai valoroasă, categorie e cea în care şi donatorul şi primitorul se cunosc unul pe altul, totul se petrece la lumina zilei şi nimic nu rămâne ascuns.

Această ultimă situaţie e cea care caracterizează relaţia de o secundă sau două între cerşetorul de pe coridorul amintit şi străinul grăbit să ajungă la destinaţia finală, pe jos, cu autobuzul sau cu taxiul, dar dispus să-şi dea obolul, aruncând în cutia din faţa individului o monedă de o valoare ce depinde de hotărîrea de moment a trecătorului.

Se spune că motivul principal, dar nerecunoscut de nimeni,al actului donaţiei nu e dorinţa de a ajuta ci cea de a mulţumi egoul celui care se simte oarecum cu musca pe căciulă, el trăind o viaţa lipsită de griji atunci când alţii se alfă în nevoi.

Oricum, trebuie să recunosc că decizia mea de a participa la efortul general al ajutorării celui neajutorat nu a venit de la sine, adică am trecut de multe ori pe lângă cei aşezaţi în aşteptarea gestului donator fără să le dau importanţă, prefăcându-mă că nu-i văd. Mă aflam,  de fapt, sub influenţa unui şir de articole publicate în presa londoneză în urmă cu mulţi ani, în care se descria opulenţa, da, opulenţa traiului celor care aveau ca profesie cerşitul în metrou, şi care după cifrele publicate ajungeau în acele vremuri la aproape 80 lire sterline pe zi, oferite de zecile de mii de trecători prin staţiile subterane. Presa cerea cititorilor un efort psihologic şi intelectual de opoziţie la acest tip de donaţie, pentru că ea nu avea niciun fel de justificare şi de fapt producea înmulţirea celor ce se hotărau să se “dedice” artei/meseriei de cerşetor, o îndeletnicire aducătoare de venit sigur cu un minimum de investiţie spirituală sau fizică (a se nota faptul că în metroul londonez, ca în orice loc subteran, ploaia şi soarele nu pot penetra şi nu afectează starea fizică a celor aflaţi în adăpostul de sub pământ).

Dar rezistenţa lăuntrică la formarea unui nou obicei, cel de a deschide portmoneul şi a contribui la venitul zilnic al unuia din cei pe lângă care treceam, s-a destrămat în momentul când am descoperit în rândurile celor aşezaţi în aşteptarea gestului clasic o femeie.

Între două vârste, o podoabă capilară în care culoarea neagră îşi pierduse dominaţia în favoarea celei albe, un surâs jumătate sfios, jumătate prietenos, de parcă ar fi cunoscut pe toţi cei ce-i treceau prin faţă, fumând o ţigară ajunsă în faza de muc, femeia aceea se deosebea în mod esenţial de “colegii” de breaslă. Ea nu ţinea capul aplecat, în semn de smerenie şi supunere în faţa cumplitei soarte care o aduse în situaţia în care se afla, ci privea pe toţi grăbiţii trecători, încercând parcă să le prindă privirea şi să-i oblige să recunoască, în sinea lor, existenţa ei.

M-am oprit o clipă, am privit-o şi ea m-a simţit pe loc. Mi-a prins privirea şi mi-a adresat un surâs care părea a fi un semn de recunoaştere, de parcă zicea: “unde ne-am mai văzut?”

Sunt convins că dacă aş fi cunoscut-o înainte, aş fi trecut pe lângă ea ignorând-o pentru că a mă opri ar fi însemnat o confirmare a faptului că eram conştient de situaţia disperată care o determinase să facă pasul ruşinos şi să se încadreze în rândurile celor ce aşteptau mila.

Nu, n-am cunoscut-o, aşa că m-am oprit în faţa ei, cu portmoneul deja deschis şi am făcut gestul de rigoare. Mi-a mulţumit cu un singur cuvânt, cel aşteptat, şi a adăogat o uşoară înclinare a capului, un gest pe care doar o femeie din lumea înaltă îl face pentru a-şi arăta mulţumirea.

De atunci, aruncarea monedei în cutia femeii a devenit ofranda mea săptămânală. Ea era acolo de fiecare dată, exact în acelaş loc, privind pe cei ce treceau, aruncându-le zâmbete sfioase, dar uneori am “prins-o” răsfoind un ziar, din acelea care se împart gratis clienţilor căilor feroviare israeliene. Nu, nu citea ci numai răsfoia, aşa ca să-i treacă timpul, atunci când şirul de trecători se dilua, ca şi cum şi-ar fi luat o bine meritată  pauză, ca orice meseriaş care are nevoie de un moment de respiro, între două treburi importante.

De-a lungul anilor s-a stabilit între noi o relaţie de rutină. Eu mă apropiam, ea îmi zâmbea, eu aruncam moneda, aceiaşi monedă (deci nicio surpriză!), ea îmi mulţumea.

Uneori, pe timp nefavorabil, îşi schimba poziţia, încercând să se apere de ploaie şi vânt. Dar eu o căutam cu ochii şi o găseam în acel loc de rezervă, un adăpost de vreme rea, şi ritualul continua.

Luna trecută n-am mai reperat-o,şi asta o săptămână una după alta. Acum trei zile am găsit în locul ei şi pe locul ei pe altcineva, un bărbat, la fel de morocănos ca toţi cei cu care împărţea coridorul deschis, ce conducea spre staţia de taxiuri. Privea în neant, şi prezenţa lui nu părea a atrage atenţia trecătorilor.

Un fragment de secundă m-a trecut gândul să-l intreb de soarta predecesoarei sale.

N-am făcut-o, şi nici nu am aruncat moneda în cutia de rigoare.

În sinea mea ajunsesem la concluzia că acea femeie nu avea, în mintea mea, înlocuitor.

Iar parafraza se impune: fiecare cu cerşetorul său.

Gabriel Ben Meron