Contextul.

Se apropie a  68-a aniversare a proclamării Statului Israel. M-au interesat  mult evenimentele  întâmplate între terminarea celui de al doilea război mondial (terminarea Holocaustului ) și 15 mai 1948 ,ziua fericită,  când Ben –Gurion a proclamat  independența Israelului .

Eliezer Kaplan, Moshe Shertok şi Ben Gurion semnează Declaraţia de Independenţă a Israelului .

Faptele.

Faptele istorice în cronologia lor sunt ,în mare ,cunoscute.La aproape 70 de ani de la istorica dată de 29 noiembrie 1947 și apoi, peste câteva luni, proclamația din 15 mai 1948 ,totul pare oarecum logic și rațional. Holocaustul și proclamarea Statului Israel au fost organic legate. Crearea Statului Israel a fost consecința directă a suferințelor evreilor europeni. Persecuțiile declanșate de Hitler împotriva evreilor păreau că au fost ultimele catastrofe dintr-un lung lanț de evenimente tragice care au contribuit la formarea statului sionist.

Și totuși, cu toată logica enunțată, lucrurile nu au stat chiar așa. Interesante explicații pe această temă sunt în volumul “O istorie adevărată a Evreilor“, de istoricul  Paul Johnson.

Astăzi foarte mulți istorici, inclusiv israelieni, acceptă faptul că Israelul s-a chinuit să se nască printr-o fereastră providențială și norocoasă a istoriei, care s-a deschis pentru câteva luni între anii 1947-1948 .

Cum se explică aceste afirmații ?

După înfrângerea Germaniei naziste și crearea O.N.U.  în anul 1945 , trei state puteau influența hotărâtor  crearea Statului Israel. Acestea erau, bineînțeles, puterile învingătoare: U.S.A., U.R.S.S. și Marea Britanie.

Să le analizăm pe rând ….

În Statele Unite președintele Roosvelt murise în aprilie 1945.Președintele Roosvelt, în ultima perioadă a activității sale, a fost total antisionist (nu antisemit). Aceasta după ce a avut o lungă întâlnire cu regele Arabiei Saudite,

Ibn Saud, după conferința de la Yalta. Asupra lui făceau presiuni antisioniste atât

Departamentul de Stat, Departamentul Apărării  cât și, mai ales, marile companii petroliere americane și britanice. Acestora le era teamă de reacția țărilor arabe, nu atât în Palestina, împotriva evreilor, ci pe plan economic ,pe piața petrolului. Persoane influente din anturajul Președintelui Roosvelt au declarat, după proclamarea Israelului, că dacă președintele mai trăia, rezoluția O.N.U. nu ar fi fost votată. Dar a urmat președintele Truman, care avea o mai mare deschidere față de sionism,compătimea refugiații evrei din Europa(care nu aveau patrie ) și pe cei terorizați din Palestina. Urma greul an electoral din 1948 și avea nevoie de votul electoratului evreu din state cheie ca New York, Pennsylvania, Ilinois ș.a.

Truman a făcut presiuni serioase pentru crearea Statului Israel prin punerea în discuție la O.N.U., încă din primăvara anului 1947, a problemei palestiniene și se știe ce a urmat. Dar politica americană s-a schimbat radical, imediat după declanșarea războiului rece, în toamna anului 1948 .Truman a fost reales în anul 1948, dar – dat fiind situația nou creată – Departamentul de Stat și, mai ales, Pentagonul îl obligau să le asculte întocmai sfaturile. Este aproape sigur că Israelul nu s-ar fi născut în anul 1949,  la inițiativă americană.

Să vedem celălalt protagonist Uniunea Sovietică și, mai ales, atitudinea lui Stalin.

În perioada celui de al doilea război mondial, din motive tactice, el a pus în paranteză antisemitismul cvasi statal. A creat în anul 1944 un Comitet evreiesc antifascist și la sfârșitul războiului a adoptat o poziție pro-sionistă în politica externă. Poate credea că noul stat Israel ar fi putut deveni un stat socialist !

( nu degeaba se spunea că evreii sunt de stânga).

Așa se face  că, la votul decisiv din noiembrie 1947 la O.N.U., întreg blocul socialist a votat în favoarea creării Israelului. Lucrurile nu s-au oprit aici și după declararea Statului Israel, în mai 1948, a recunoscut de facto Israelul a doua zi și de jure trei zile mai târziu. A dat dispoziție Cehoslovaciei să livreze imediat armament Israelului și a contribuit la crearea podului aerian către Tel-Aviv. Fără acest ajutor, se cunoaște, Israelul nu ar fi supraviețuit atacurilor arabe dezlănțuite pe toate fronturile în noaptea zilei de 14 mai 1948.

Factorul timp a lucrat în favoarea Israelului, întrucât curând, în toamna anului 1948, Stalin și-a schimbat atitudinea cu 180  de grade. A ordonat asasinarea actorului rus de origine  evreiască  Solomon  Michoels și a început o nouă fază a politicii sale antisemite, acum și antisioniste, care a durat până la moartea sa din anul 1953. Atunci erau pe rol procesul „halatelor albe”, îndreptate împotriva medicilor evrei care, chipurile, au vrut să asasineze membrii conducerii de partid și stat sovietice. Există părerea unanimă că dacă n-ar fi murit Stalin, evreii ar fi fost evacuați forțat  în Birobidjan (similar cu tătarii sau moldovenii).

Am lăsat la urmă Marea Britanie. Ea a fost de fapt prima țară care a făcut  pași consecvenți în privința edificării unui cămin național evreiesc pe teritoriul Palestinei, așa cum se arăta în faimoasa declarație a lordului Balfour din anul 1917.

A exercitat apoi mandatul Națiunilor Unite  în Palestina până la 14 mai 1948.

Sionismul și evreii în general au avut  un sincer susținător în persoana lui W. Churchill . El a agreat propunerea lui Ch. Weizmann, președintele Agenției Evreiești, de creare a unei forțe de atac evreiești  care să comaseze  micile contingente de luptă existente și să lupte, alături de englezi, împotriva trupelor naziste în Africa. Astfel s-a creat faimoasa brigadă evreiască alcătuită din 25000 de soldați, formațiune militară care a dat apoi scheletul viitoarei armate israeliene peste 4 ani (Zahalul). Sub mandatul britanic politica de emigrare a populației evreiești în Palestina a avut perioade bune, la început, apoi din ce în ce mai rele.

Dar cert este că în anul 1945 Churchill a pierdut alegerile și a venit la cârmă un guvern laburist care (acum ) era antisionist. În următoarele 18 luni armata britanică a fost atât de hărțuită de trupele evreiești de rezistență, dar și de cele arabe, încât guvernul britanic s-a săturat până peste cap de situația din Palestina. Drept consecință, în februarie 1947 , au anunțat  O.N.U. că își vor încheia mandatul în mai 1948. Erau  plictisiți și enervați de situația din Palestina  și de faptul că nu mai puteau influența lucrurile ca și mai înainte.

Consecințele.

La 29 noiembrie 1947 la O.N.U. s-a votat rezoluția nr. 181 /II prin care s-a divizat teritoriul Palestinei  în două state: unul evreiesc și altul arab.

Din cele 57 state membre au participat la vot 56. Erau  22-23 de state pro-arabe, cam tot atâtea pro-israeliene și 10-12 state nehotărâte, care au  menținut tensiunea până în ultima clipă.

Ch. Weizmann, artizanul proclamării Israelului, primul președinte apoi al Israelului, era atât de emoționat încât nu a avut curajul să meargă la sala din Flushing Meadow unde era atunci sediul O.N.U. și a urmărit votul în camera sa de hotel.

Rezultatul votului : 33 state pentru,13 state împotrivă,10 state s-au abținut.

(printre care Marea Britanie).

Arabii n-au acceptat rezoluția O.N.U. , în schimb  evreii și-au declarat Statul Independen Israel la 15 mai 1948.

Cele 33 de state care au votat pentru : Australia, Belgia, Bolivia, Brazilia, Belorusia, Canada, Costa Rica, Cehoslovacia, Danemarca, R.Dominicană,  Ecuador, Franța , Guatemala , Haiti , Islanda, Liberia, Luxemburg  Olanda , Noua Zeelandă, Nicaragua, Norvegia, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Filipine, Suedia, Ucraina, Africa de Sud, U.S.A, U.R.S.S., Uruguai și Venezuela.

Cele 13 state care au votat împotrivă: Afganistan, Cuba, Egipt, Grecia, India, Irak, Liban, Pakistan, Arabia Saudită, Siria,Turcia și Yemen.

Cele 10 state care s-au abținut : Argentina, Chile, China, Columbia, El Salvador, Etiopia , Honduras , Mexic, Marea Britanie, Iugoslavia.

08.05.2016

Andrei Zador