Din două albume  apărute în Ungaria despre acest oraș reiese că nu.Totuși astăzi comemorăm în Sinagoga construită de evreii din oraș, care aveau să devină victime ale Holocaustului de acum 70 de ani. Pe atunci ei numărau 800 de  suflete  aici în oraș plus 100 în comunele înconjurătoare. (discurs rostit la festivitatea de comemorare a 70 de ani de la deportarea evreilor din oraşul Gheorgheni, Harghita)

Din două albume  apărute în Ungaria despre acest oraș reiese că nu. Totuși astăzi comemorăm în Sinagoga construită de evreii din oraș, care aveau să devină victime ale Holocaustului de acum 70 de ani. Pe atunci ei numărau 800 de  suflete  aici în oraș plus 100 în comunele înconjurătoare.

Eva Szmuk, supravieţuitoare a Holocaustului, cuvântând la comemorarea Holocaustului din Gheorgheni

Orașul întemeiat la începutul secolului al treisprezecelea s-a dezvoltat după construirea căii ferate Brașov-Războeni, la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. În oraș trăia o populație preponderent secuiască, romano-catolică, la care se adăuga o comunitate de armeni catolici.

La începutul secolului al douăzecelea au apărut evreii. Au luat parte în Primul Război Mondial ca cetățeni ai Austro-Ungariei. În scurt timp evreii au construit câteva fabrici de cherestea, o fabrică de lăzi, alții se ocupau  de exploatări forestiere. Unul a construit o fabrică de spirt, altul producea bere, funcționa o tipografie, o moară. Erau medici, avocați, juriști, comercianți.  Comunitatea era de expresie maghiară. În afară de muncitorii originari din Maramureș care locuiau în cartierul dincolo de gară și care vorbeau în limba idiș. Avea și un poet – Salamon Ernő – secția maghiară a liceului din oraș îi poartă numele.

Vedere veche din Gheorgheni

Comunitatea evreilor era organizată, activă.Mama mea distribuia alimente pentru evreii nevoiași. În iunie 1940 de ziua mamei a vorbit impresionant despre  mamele evreice. Exista o cvuța sionistă, personalități sosite vorbeau despre Palestina, se puneau în scenă spectacole de teatru de amatori etc. Un grup de 8-10 adolescenți băieți și fete eram buni prieteni. În majoritate evrei

La Diktatul de la Viena, în vara  lui 1940, aveam 16 ani. Trăiam emoții cumplite. Am scăpat de amenințarea legionarilor, dar  intram într-un alt regim cu legislație antisemită. A fost teribil să asiști la plecarea autorităților românești. La gară, munți de mobilier părăsit.

Sosirea Armatei ungare – destul de inedită, pe biciclete – a fost primită cu entuziasm de populație. Noi priveam de la ferestre ce se întâmplă.  A doua zi, mai spre prânz, îl văd pe nenea Grunstein în drum spre noi, atacat de un blănar care îi trage o palmă…Nu au urmat alte excese, dar semnele erau grăitoare.

În acea zi vine vestea arestării lui Adolf Halász, președintele comunității și a lui Maximilian Horváth și a soției sale, soră cu tatăl meu, cât și aruncarea peste granița de la Bicaz a verișoarei mele cu un copilaș de câteva luni și a soțului ei, brașovean. Stăteau pe pământul nimănui, în frig, grănicerii  români nu-i primeau. Tatăl meu  s-a dus la comandantul oraşului şi i-a cerut să-i elibereze pe arestaţi şi s-o lase pe verişoara mea să se întoarcă acasă. Comandantul Bereznay i-a satisfăcut cererea.

Sinagoga din Gheorgheni, plină de lume la comemorarea din mai 2014

La declanșarea războiului împotriva URSS  bărbații evrei au fost mobilizați în detașamente de muncă și mulți dintre ei au ajuns la cotul Donului în condiții nespus de cumplite. Puțini aveau să se întoarcă de acolo În 1942  am fost admisă în clasa 7-a la liceul Maria Terezia de la Budapesta unde  nu se făcea nicio distincție pe bază de origine etnică. În clasa opta, la 19 martie 1944, Ungaria a fost ocupată de aliații săi germani și măsurile antievreiești s-au multiplicat cu viteză maximă. La liceu nu se făcea simțit nimic. Numai că bacalaureatul a trebuit dat mai repede. Pe bulevardul Andrássy unde era liceul, cu steaua galbenă pe piept, priveam defilarea tancurilor germane…Nu mă puteam întoarce acasă, la Gheorgheni,  călătoria cu trenul fiind interzisă evreilor. Am mers la mătușa mea. Fuseseră confiscate şi telefoanele evreilor, aşa că nu aveam mijloc de comunicare. Am aflat cu greu că evreii din Gheorgheni au fost strânși în școala elementară din centrul orașului, spre norocul lor, în condiții mai bune decât în alte orașe.

Clădirea Şcolii unde a fost ghetoul din Gheorgheni, pe care municipalitatea a aşezat o placă memorială

Un comerciant armean, Déneş Lázár, le-a dăruit evreilor strânși la școală un vagon de făină. Doi băieți și verișoara mea, Ági, au descărcat făina, apoi împreună cu două femei s-au apucat să facă zi și noapte tăieței. Asta până când au fost duși cu toții  la fabrica de cărămizi de la Reghin, în condiții oribile. Părinții și fratele meu Miki au găsit adăpost într-o cocină de porci.Tata a organizat imediat o bucătărie comună nu știu cum și cu ce.

Au urmat interogările cu bătăi cumplite, pentru ca oamenii să declare unde-şi ascunseseră valorile. Bătrâna doamnă Berkovits care ținuse o prăvălie cu ceasuri și comerciantul Moskovits au murit în urma bătăilor. La ieșirea de la interogatoriu, oamenii plini de sânge erau puși de jandarmii de pază să cânte și să danseze.  Tatăl meu a avut măcar satisfacția ca după război să-i nominalizeze la procesul ghetourilor pe principalii criminali de la Reghin.

Tata reușise să-și recupereze actele înainte de plecarea lor cu trenul spre necunoscut. Sosiți la Kassa (Kosiče de astăzi) la graniță, trenul a fost preluat de un ofițer SS. Tata a avut curajul să i se adreseze și să-i arate dovada, emisă de Armata austro-ungară din care reieșea că fusese rănit și făcut prizonier în primul război mondial. Ofițerul a vrut să-i înapoieze hârtia, dar tata l-a rugat să citească mai departe, unde scria că fusese decorat cu medalia de argint de vitejie. La care ofițerul îi răspunse că pentru el este suficient cât a văzuse deja …și i-a coborât pe toţi trei din trenul cu deportaţ.

Trei din 450 de mii, de evrei deportaţi din Ungaria şi Ardealul de Nord!

Verișoara mea, Ági, a murit de un TBC galopant în lagăr, Edi Vágo, împreună cu mama ei a fost împușcată pe drumul morții de un SSist, Aliz Weinstein a pierit la Belgen Belsen de tifos exantematic. Doi unchi au pierit la Mauthausen, o soră  mamei n-a mai vrut să lupte

plăci memoriale cu numele martirilor, în sinagoga din Gheorgheni

pentru viață și s-a așezat pe marginea drumului când cu marșul morții, verișoara cea salvată de la Bicaz era cu copilașul…  mi-e greu să exprim ce soartă a avut…

Purtăm în inima, în gândurile noastre amintirea imensei catastrofe căreia ne-a fost dat să supraviețuim. Până ne mai este dat să trăim…