Cu vreo două săptămâni în urmă îmi destăinuiam „emoţiile de mai” , resimţite tot mai acut odată cu apropierea zilelor de 26 şi 27 când urma să aibă loc toate evenimentele pregătite timp de un an: ediţia a treia a simpozionului „File din istoria evreimii clujene”, dezvelirea Monumentului Memorial al Martirilor Deportaţi din Cluj şi împrejurimi, precum şi adunarea de doliu din sinagoga neologă, toate sub semnul celor 70 de ani de la tragica primăvară a lui 1944 care a smuls evreimea clujeană din rădăcini, spulberând-o.

Iureşul celor două zile pline de emoţii, când ploaia de mai s-a amestecat cu lacrimile şi soarele de mai, cu bucuria surâzătoare, a generat trăiri intense după care – asemenea înotătorilor de performanţă după concurs – ai nevoie de un răstimp de relaxare al cărui termen nu-mi vine în minte decât …ruseşte: pereplavanie.

Nici n-am apucat să văd monumentul terminat… Înainte de inaugurare n-am vrut, dintr-o superstiţie – asemănătoare cu cea de a vedea mireasa înainte de nuntă – , în timpul festivităţii nu am putut, pentru că era  ecranat de mulţime, iar apoi, pornind într-acolo, m-a oprit o năvalnică ploaie de vară care a generat râuri peste caldarâm şi m-a udat leoarcă, aşa că am aşteptat până ieri, când paşii m-au purtat din nou către acest însemn al tragediei evreilor din Cluj, amplasat ca o nestemată întunecată într-un părculeţ tihnit. M-am apropiat de el cu teama de a nu-l găsi mâzgălit cu graffiti sau cine ştie…profanat, dar frica mi-era neîntemeiată.

Se înălţa frumos şi senin, purtându-şi cu demnitate coroanele, florile şi pietrele neuitării aşezate cu pioşenie de oficialităţi şi de clujeni. Era pe la ceasul amiezii, pe băncile din preajmă şedeau pensionari paşnici, iar doi tineri se fotografiau oglindiţi în coloanele de granit şlefuit. Monumentul pare să-şi fi găsit locul firesc în peisajul clujean, iar eu am plecat mai departe, încercând să-mi decantez impresiile. Castanii s-au scuturat, dar am simţit, fără veste, în aerul proaspăt de început de iunie, parfumul seducător al florilor de tei, care întotdeauna îmi aduce aminte de …cei mai frumoşi ani, cei din liceu.

Şi atunci mi-am dat seama că dincolo de evenimentele comemorative de mare importanţă care – sper din suflet – au constituit un moment memorabil în istoria evreimii clujene din veacul XXI, cele câteva zile petrecute împreună cu prietenii şi cunoştinţele revenite la Cluj, de peste mări şi ţări, cu prilejul acestei comemorări, au stat sub semnul frumoşilor ani de liceu, plini de entuziasm, de speranţă, dorinţă de împrietenire şi de acţiune…Chiar dacă ei s-au desfăşurat în umbra morţii – în cazul elevilor fostului Liceu evreiesc din Cluj (Zsidlic), înfiinţat în toamna lui 1940 şi desfiinţat odată cu ghetoizarea şi deportarea, în primăvara lui 1944 – sau, în cazul nostru, în anii 60 -70 ai regimului comunist, cu toate îngrădirile sale.

Programarea întâlnirii foştilor elevi de la Zsidlic la sfârşitul lunii mai (o idee excelentă a lui Judith Mureşan, organizatoarea principală a reuniunii) a conferit plusvaloare tuturor evenimentelor comemorative.

Vasile Nussbaum, George Bishop, Tiberiu Lustig, Judith Mureşan şi Egon Balas au participat la simpozionul File din istoria evreimii clujene, într-o secţiune specială dedicată memoriilor. Mărturiile lor despre ororile de la Auschwitz, ghetoul de la Cluj, salvarea miraculoasă cu Grupul Kasztner, vicisitudinile detaşamentului de muncă din armata maghiară, capcanele vieţii clandestine din Budapesta sau alegerea rezistenţei şi luptei în ilegalitate s-au constituit în cutremurătoare lecţii de viaţă adresate în primul rând tinerei generaţii.

Discursul impresionant rostit de Edith Balas la inaugurarea monumentului, participarea la adunarea de doliu,  aprinderea lumânărilor din sfeşnicul aducerii aminte – de şase foste eleve de la Zsidlic, supravieţuitoare ale lagărelor morţii: Judith Váradi, Ibolya Czitron, Agi Schveiger, Judith Loeffler Kohl, Elisabeta Neufeld Cernăianu şi Relly Mihailevici. care a ţinut şi o cuvântarea sensibilă, plină de tâlc, în faţa enoriaşilor – ,  prezenţa lui Emil Schönberger la dezvelirea plăcii amplasate în Gara Cluj, de Institutul Naţional de Studiere a Holocaustului şi Ministerul Transporturilor, în memoria miilor de evrei clujeni  îmbarcaţi în trenurile morţii, toate aceste momente speciale au reverberat în inimile publicului prezent.

Întineriserăm cu toţii, atât  oaspeţii şi gazdele octogenar-nonagenare ale celei de XI-a întâlniri a zsidlic-iştilor, făcând parte cu toţii din generaţia supravieţuitorilor Holocaustului, cât şi noi, cei din generaţia a doua, postbelică. Unii (cei fericiţi) îşi însoţeau părinţii, ceilalţi îi purtau în suflet cu o intensitate sporită…Au venit şi cei din generaţiile a treia şi chiar a patra, împărtăşindu-se din emoţia şi bucuria întâlnirilor şi reîntâlnirilor.

S-au deschis sufletele şi ne-au năpădit amintirile pentru că, de fapt, ne cunoşteam cu toţii; Îi cunoşteam din vremea copilăriei pe Kati Weiszman, Jánoska Vass, Péter Lányi, Jancsi Czitron şi pe fraţii Gyuri şi Péter Weiss, din anii de liceu (de la şcoală, operă sau concerte, de pe „corso” sau de la ştrandul din Parcul Babeş) pe Mariana Lustig, Agi Freundlich, Judith Florian, iar pe alţii – ceva mai mari decât mine – îi cunoşteam din vedere sau din…auzite (George Farkas, Zsuzsi Steuermann, Gabi Farkas). Am să-i adaug pe Mike Klein şi Serena Adler pe care i-am cunoscut mai târziu şi am devenit colegi de Baabel (unde-l avem alături pe George Farkas).

Ne-am regăsit în spaţiul magic al adolescenţei comune, plină de veselie şi exuberanţă, din Clujul purtat în inimi şi, poate, redescoperit în crâmpeie, pe străzile neschimbate. Chiar şi pentru mine, clujeanca perenă, incursiunea în oraşul acela a fost o experienţă minunată.

Şi încă ceva, în toate aceste zile am respectat tradiţia iudaică proprie marilor sărbători cu pelerinaje: aceea de a ne aminti de cei care nu mai sunt în viaţă…I-am evocat în nenumărate rânduri pe părinţii noştri care fuseseră prieteni între ei, completându-ne amintirile cu ceea ce ştia fiecare despre părinţii celorlalţi, depănând multe întâmplări vesele şi nostime, pentru că pe atunci părinţii noştri erau tineri (mult mai tineri decât noi astăzi), entuziaşti şi optimişti.

În aceste zile închinate celor şaptezeci de ani de la tragedia din mai-iunie 1944, părinţii noştri – care s-au numărat printre puţinii supravieţuitori ai celor 18.000 de evrei clujeni deportaţi la Auschwitz – au fost din nou în preajma noastră şi ne-am dat seama că am putut reînnoda atât de uşor firul unor legături întrerupte cu decenii în urmă (din pricina risipirii în lume) datorită lor, părinţilor noştri, spiritului în care ne-au educat, aceluiaşi sistem de valori cu care ne-au înzestrat.

Cred că întâlnirea evreilor de la sfârşit de mai 2014 a fost o mare sărbătoare de pelerinaj şi ne-am îndeplinit cu toţii îndatorirea neuitării.