,,Mâine după masă mergem la tanti Clara”. Îmi spunea adesea bunica mea şi totdeauna această comunicare avea un anume grad de solemnitate. Niciodată nu protestam asupra acestui program care pentru un copil de nici 10 ani se prefigura destul de sec , – două bătrâne stând la poveşti numai de ele înţelese, dar exista totuşi ceva care mă atrăgea spre ea.

Mâine după masă mergem la tanti Clara”. Îmi spunea adesea bunica mea şi totdeauna această comunicare avea un anume grad de solemnitate. Niciodată nu protestam asupra acestui program care pentru un copil de nici 10 ani se prefigura destul de sec , – două bătrâne stând la poveşti numai de ele înţelese, dar exista totuşi ceva care mă atrăgea spre ea.

Vizita era pregătită de fiecare dată minuţios, alegând cu atenţie ţinuta mea cât şi a bunicii. Urma drumul către domiciliul ei, care pe vremea aceea mi se părea destul de lung, dat fiind că depăşea cu ceva zona centrală a oraşului. La un moment dat drumul urca pe o pantă împădurită şi destul de umbroasă, la al cărei capăt apărea o clădire înaltă şi solidă. Intrând în hol, te izbea de fiecare dată o răcoare evidentă şi puternic contrastantă cu temperatura de afară şi care parcă părea să anunţe brusc că am ajuns.

Şi băteam la uşă. După câteva momente apărea tanti Clara care, dând la o parte o perdea, ne poftea înăuntru. În spatele acestei perdele era toata locuinţa ei, respectiv o cameră. De la uşă şi până la geam, pe dreptunghiul camerei, toate erau în aşa fel aşezate încât închipuiau bucătăria, camera de zi şi dormitorul. Bineînţeles că era mare densitate de obiecte, dar era o înghesuială foarte ordonată, totul fiind aşezat milimetric .

Ambianţa era dominată de diferite tonuri de bej, nimic ţipător. Pe dormeza de lângă soba de teracotă, erau două perne decorative, dintre care una înfăţişa un cap de cal cusut goblen. Înspre geam era un divan foarte înalt acoperit cu o cuvertură de tul de culoarea florilor de măr, iar vizavi singura pată de culoare din încăpere, o pianină neagră cu sfeşnice aplicate şi cu un taburet rotativ. Geamul dublu destul de înalt, dădea în grădină, dar fiind orientat spre est, după amiezile trebuia aprinsă lumina. Totul era curat, pedant, o pedanterie dusă la extrem în stil nemţesc şi nu exagerez prea mult cu comparaţia de vreme ce gazda era originară din Innsbruck. Înăuntru mirosea a muşeţel şi a săpun, ca şi întreaga ei fiinţă.          

Deşi vizitele nu erau anunţate pentru că destul de puţină lume avea pe atunci telefon, de fiecare dată când mergeam la ea, găsea câte ceva dulce să ne servească. Nu pot uita farfurioarele de sticlă – cred că de atunci îmi place vesela de sticlă – pe care aşeza când biscuiţi, când mici prăjiturele, când o linguriţă de dulceaţă, totdeauna servite cu un pahar de apă rece şi şerveţel alături.

După ce au mai trecut anii, am mai început şi eu să înţeleg că multe din poveşti se refereau la anii petrecuţi acasă la Innsbruck, la viaţa de familie, la viaţa mondenă de dinainte de război. Şi i se lumina faţa când povestea. Dar vorbea şi de război, de mutări, de necazuri. Pentru prima dată am auzit de la ea de celebrul ,,circ de pureci”, despre care la momentul respectiv credeam ca e doar o poveste.

Şi au mai trecut nişte ani. Timp în care în spaţiul şi aşa strâmt, au mai apărut, unul după altul, doi strănepoţi lăsaţi spre creştere de nepotul fugit ulterior peste graniţă. Nu-mi pot imagina cum s-a descurcat Tanti Clara din pensia de subzistenţă! Şi pentru ca şirul problemelor să fie complet, a fost mutată la un subsol într-un spaţiu şi mai mic.

Aşa zisa salvare, a venit de la nepotul fugit care i-a trimis chemare definitivă evident împreună cu copiii. Eram deja studentă când a plecat radiind de fericire că va trăi altfel. Şi câteva luni mirajul occidentului a cucerit-o după sărăcia în care se zbătuse aici. Dar pentru nepot era deja un balast…Curând a internat-o la un azil de bătrâni, unde în câteva luni şi-a sfârşit zilele.

Poate fi o poveste banală, fără nimic sclipitor în ea. Tanti Clara era cinstea, corectitudinea, pedanteria întruchipată. Veşnic zâmbitoare şi camuflând cât putea faţă de alţii grija zilei de mâine. Toate astea, ca şi modestia desăvârşită, i-au dat un plus de distincţie la fel ca ilustrului savant căruia i-a fost subordonată. A fost secretara lui Emil Racoviţă.