Evi Szmuk: UN INCREDIBIL CAZ de SALVARE de la DEPORTARE

În mai 1944 a început ghetoizarea şi apoi deportarea evreilor din provincie Eram la Budapesta şi am aflat că părinţii şi fratele meu mezin erau internaţi în ghetoul din Reghin. Apoi veştile s-au întrerupt şi era teribil de îngrijorată de soarta lor ! Peste un timp primesc o scrisoare de la mama, în care mă anunţa că toţi trei sunt acasă, la Gheorgheni !

În cursul lunii mai 1944, la câteva săptămâni după ocuparea Ungariei de armata germană, s-a trecut la ghetoizarea evreilor din provincie. Jandarmeria i-a scos din case si i-a adunat în fabrici de cărămizi, uzine dezafectate sau în alte spaţii improprii – câmp deschis, păduri – fără un minim de condiţii de trai, fără hrană. Curând a urmat îmbarcarea lor, la grămadă, în vagoane de vite şi trimiterea trenurilor într-o direcţie necunoscută de ei.

La Budapesta, unde locuiam atunci, am aflat cu mare greutate că familia mea se afla în ghetoul din Reghin, în fabrica de cărămizi. O rudă prin alianţă, creştină, s-a angajat să intre acolo să-i vadă, să le ducă nişte merinde. N-a reuşit. Fiind observat de jandarmi, a înghiţit scrisoarea trimisă.

   Apoi nu am mai ştiut nimic despre ei. S-a răspândit un zvon – evident dirijat de autorităţi – că oamenii ar fi duşi într-un loc, numit Kenyérmező, care de fapt nu exista… Aveam cunoştinţă de intenţiile lui Hitler – le afirmase în MEIN KAMPF – dar unde duceau acele trenuri era o mare întrebare. Nu auzisem de Auschwitz. Nici de conferinţa de la Wansee. O teamă îngrozitoare ne apăsa sufletul.

   Şi, dintr-o dată, apare o scrisoare de la mama mea ! Se aflau acasă toţi trei, Mama, tata şi fratele meu de 16 ani !

   Se întâmplase un miracol – cum altfel aş putea să-l numesc? – la Kosice, (pe atunci Kassa) la graniţa de nord a Ungariei. La preluarea garniturii de către un oficial german, tatăl meu a coborât din tren şi i s-a adresat ofiţerului respectiv. Fiind pus de jandarmi să răspundă de vagon, a raportat moartea unei persoane ( un bebeluş, nepot al surorii lui).

Apoi , într-un moment de inspiraţie, i-a arătat adeverinţa lui de fost combatant în primul război mondial în armata austro-ungară (din fericire redactată în germană) în care se preciza că a căzut prizonier, fiind grav rănit în lupta corp la corp. Ofiţerul a citit foaia şi a îndoit-o. Atunci tata l-a rugat să citească mai departe, să vadă că fusese decorat cu medalia de argint pentru vitejie. Atunci ofiţerul s-a uitat lung la el şi apoi i-a spus că pentru ei acesta e un argument suficient pentru scutirea de prevederile legilor rasiale şi că, în aceste condiţii, era liber să plece acasă, împreună cu familia. Între timp trenul era pe cale de a porni, iar mama şi fratele meu mai mic, Miki, îi implorau pe nemţi să nu sigileze vagonul, pentru că tata rămăsese pe peron. Atunci tata le-a spus să coboare repede din vagon pentru că sunt liberi şi pot pleca acasă! Tata avea 55 de ani, mama 43 şi fratele meu 16. Nu bănuiau ce i-ar fi aşteptat la Auschwitz, dar şansa părinţilor mei de a supravieţui la vârsta lor ar fi fost minimă!

Ajunşi acasă, s-au prezentat la comandantul poliţiei, Örményi – care refuzase să se implice în ghetoizarea evreilor ( însă adjunctul său, Polontai, a rezolvat cu zel acţiunea).

Le-au fost restituite toate obiectele rechiziţionate înainte de plecare, covorul persan, tablourile, argintăria, banii. Au fost puşi sub supravegherea poliţiei.

A doua zi i-a vizitat comandantul jandarmeriei (se cunoşteau), cu o pereche de pui sub pelerină. O femeie din Lăzarea, Anna Bartis, dintr-o comună învecinată, a venit cu smântâna, untul, ouăle pe care ni le aducea de ani şi ani de zile. La protestul mamei mele că nu are voie să-i vândă nimic, ea a ripostat că nimeni în această lume nu-i poate interzice să dăruiască cui vrea, ceea ce produsese ea cu mâinile ei.

Noaptea, în taină, au venit la ei preoţi din cele trei confesiuni catolică, armeano-catolică şi reformată, ca să-i îmbărbăteze. I-a vizitat şi un prieten bun, comerciantul armean, Dénes Lázár, care cutezase să le dea evreilor adunaţi în şcoala elementară din Gheorgheni, înainte de plecarea spre ghetoul din reghin, un vagon de făină când acest aliment era strict raţionalizat.

   Existau oameni de omenie şi atunci. Ca totdeauna…

 

                                           *

În „Enciclopedia geografică a Holocaustului din Ungaria”
(„A magyarországi Holokauszt földrajzi enciklopédiája”), de Randolph Braham, în capitolul despre deportările din Transilvania de Nord, autorul volumului respectiv, Tibori Szabó Zoltán, menţionează acest excepţional caz de salvare.

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *