Când m-am dus acasă cu lucrarea şi i-am spus tatălui meu părerea profesoarei, întâi mi-a luat caietul şi a citit ce-am scris (deşi nu vorbea bine româneşte, de scris scria perfect şi înţelegea totul). Apoi s-a uitat lung la mine şi cred că atunci i-a încolţit gândul. Peste un timp, nu mai ştiu cât, probabil că am mai venit acasă cu note bune la română, mi-a spus: „Nu ţi-ar plăcea să fii ziaristă? Uite, la Paris, la Sorbona există o facultate de jurnalism,

În memoria tatălui meu

Meseria pe care o practic de aproape 60 de ani o datorez în mare măsură tatălui meu.

Înainte de a începe povestea, vreau să spun că părinţii mei au avut o calitate pe care noi, copiii, am ajuns să o apreciem mult mai târziu: rareori îşi impuneau voinţa asupra noastră ( eram doi, fratele meu şi cu mine, multă lume din Arad ne cunoştea -Adam şi Eva), ne-au lăsat liberi (în limite rezonabile) şi ne-au însuflat ideea liberei alegeri. Şi-au rezervat rolul de „îndrumători” sau „sfetnici”, iar sfaturile lor erau, că să zic aşa, opţionale. Oferindu-ne libera alegere, de obicei le acceptam.

Până la 14 ani am trecut prin mai multe faze în ce priveşte alegerea viitorului meu. La început, mi-a plăcut geografia.. A fost un episod foarte scurt căci imediat după aceea a venit istoria care, recunosc că şi astăzi mi-a rămas aproape de suflet.. Citeam enorm, nu numai romane istorice dar şi cărţi de istorie, mă uitam prin lexicoane şi nu mă limitam la o ţară, citind despre multe, în funcţie de cărţile care-mi cădeau în mână. Istoria Franţei am învăţat-o, bineînţeles, din „Cei trei muşchetari” şi din „Contele de Monte Cristo”, cea a Ungariei, – în afară de ce povestea bunica, din romanele lui Jókai Mór şi din romanţata lui „Istorie a maghiarilor” (oare la cine se află cartea?).

La examenul de admitere de la Facultatea de Ziaristică, unde unul dintre obiecte era istoria, i-am impresionat pe cei din comisie căci, spre norocul meu, mi-a picat un subiect din istoria Transilvaniei. Am turuit minute-n şir. La sfârşit am fost întrebată ce liceu am absolvit şi am fost foarte mândră să spun că cel mai vechi liceu de fete de la Arad. Dar acesta este un moment mai puţin important.

Tot cam pe atunci a început să-mi placă literatura română. Am avut noroc de profesoare foarte bune şi una dintre ele, din clasa a opta, ne-a dat să scriem nişte compoziţii în care trebuia să folosim figuri de stil, mai ales personificări. Eu am scris despre anotimpuri..Peste câteva zile a venit cu lucrările, le-a împărţit, eu nu am primit-o pe a mea. A lăsat-o la sfârşit, şi când mi-a dat-o mi-a spus: „fetiţo, tu ai talent la scris.,vezi ce faci”.

Acum, să spun drept, la noi în familie, aveam un exemplu. Tatăl meu, (de meserie economist, cu facultatea la Berlin, de curând mi-am dat seama că trebuia să fi avut printre profesori pe Werner Sombart) scria poezii, dedicate mamei, nouă copiilor, de zilele noastre de naştere, de sărbători…Ţin minte o carte pe care am primit-o, fratele meu şi cu mine, de un Crăciun. Era despre noi, scrisă în versuri de tata şi ilustrată cu desene făcute de el, avea talent şi la desen; nu l-am moştenit, n-am fost în stare să trag nici măcar o linie dreaptă. Dar poezii scriam şi eu, iar proză… pe la opt ani. Întrebaţi-l pe fratele meu, mult timp şi-a bătut joc de mine, evocând prima mea „operă”, despre zânele care trăiesc în lacul din Pădurice, parcul care se găsea nu departe de noi.. Cred că m-a descurajat căci până la 14 ani nu m-am mai gândit să scriu vreo poveste

Când m-am dus acasă cu lucrarea şi i-am spus tatălui meu părerea profesoarei, întâi mi-a luat caietul şi a citit ce-am scris (deşi nu vorbea bine româneşte, de scris scria perfect şi înţelegea totul). Apoi s-a uitat lung la mine şi cred că atunci i-a încolţit gândul. Peste un timp, nu mai ştiu cât, probabil că am mai venit acasă cu note bune la română, mi-a spus: „Nu ţi-ar plăcea să fii ziaristă? Uite, la Paris, la Sorbona există o facultate de jurnalism, cine ştie, poate vremurile se schimbă şi ai să ajungi acolo.. Ilonka néni (profesoara mea de franceză, Ilonka Mann) a făcut facultatea aceea”. Ideea mi-a plăcut, drept care tata a început să se ocupe de mine. Cunoştea pe cineva la ziarul local, numai că era la cel maghiar şi eu nu făcusem şcoala în maghiară, dar mi-a spus că nu e un obstacol, el îmi va corecta articolul. Aşa mi-am început „cariera” de ziaristă, cu o recenzie de carte, scrisă în ungureşte, corectată de tata. A apărut, sub semnătura mea,Vértes Eva, şi am fost încântată. Mi-au şi plătit, era a doua oară când am câştigat bani, prima dată ca…arbitru de volei! (Mult mai târziu, după zeci de ani, când nici unul dintre părinţii mei nu mai era în viaţă, mi-am dat seama că alegerea tatălui meu nu a fost întâmplătoare, a avut nişte gânduri, speranţe ascunse, dar asta este o altă poveste)…

Bineînţeles, Parisul a ieşit din joc dar, cu totul întâmplător, (sunt multe în povestea mea), am aflat că la Bucureşti există o facultate de ziaristică, în cadrul Universităţii Bucureşti (pe atunci „C.I. Parhon”). Alegerea mea a fost făcută, oricum vroiam să vin la Bucureşti, nici nu concepeam să mă duc în altă parte. M-am pregătit şi pentru ziaristică şi pentru franceză – pentru orice eventualitate – şi în august am plecat în capitală, singură, la 17 ani, să cuceresc lumea.

Prima mea dezamăgire a fost când am descoperit că facultatea e pe cale de desfiinţare şi că nu se va organiza anul întâi. Atunci m-am dus să mă înscriu la Facultatea de limbi străine, dar am fost refuzată, spunându-mi-se că am venit prea târziu şi să mă duc la filologie . Ce era să fac, cu tristeţe în suflet m-am dus acolo, nu-mi plăceau coridoarele întunecoase, arhitectura greoaie, dincolo era luminos şi modern.. Dar norocul nu m-a părăsit. Venind să văd când încep examenele, am dat de un afiş cât palma (noroc că obişnuiam să citesc afişele), în care se scria că, totuşi, se organizează admitere la ziaristică. Am alergat la secretariat, am smuls dosarul din mâna secretarei, am alergat la Facultatea de drept unde funcţiona ziaristica şi m-am înscris. Cred că a fost una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea.

Nu mai vreau să vorbesc despre examene, am reuşit şi cu medie mare, am intrat doar 32 pe bune, după aceea s-a mai completat numărul cu cei de la şcolile muncitoreşti. Unii chiar au reuşit să termine facultatea şi nu pe pile, profesorii erau foarte exigenţi, nu-i interesa cine de unde vine. Deşi era 1955, nu se punea problema dosarului, asta a venit mai târziu, mai ales la repartiţie . Cele din presă erau stabilite de secţia de presă a CC, cine nu corespundea, mergea în învăţământ, la ţară.

În vacanţa de după anul întâi, când m-am întors la Arad, m-am dus să lucrez la ziar, de această dată la cel românesc. Cel mai fericit om era tata. Era foarte mândru de articolele mele care, hai să recunoaştem, erau anoste, ce puteam să scriu interesant, când mă trimiseseră câte o săptămână în fiecare secţie şi la „agrară” şi la „industrială”?! Abia când am ajuns la „cultură” unde, la sfârşit de săptămână, se redacta şi un fel de pagină magazin, am putut scrie ceva mai ca lumea. Dar pentru tata nu conta. Mă vedea de-acum ziaristă!

M-am întors după vacanţă la Bucureşti şi am reuşit să găsesc o colaborare la un ziar central, tot de limbă maghiară, la „Előre”. Era acolo un domn mai în vârstă, ziarist, originar din Arad, care îmi corecta articolele. Dar au apărut mai multe, mai interesante, erau teme de magazin, destul de drăguţe şi încercam să scriu cu umor. Erau lizibile.

Bineînţeles că îi anunţam pe cei de acasă când îmi vor apărea articolele. Tata se ducea la chioşc, avea o înţelegere cu vânzătorul care-i punea deoparte ziarul.. Avea articolele la el. Cunoştinţele cu care se întâlnea îl întrebau, ce face fata la Bucureşti. „Imaginaţi-vă, deja scrie la un ziar, îi apar articole”, menţiona el. „Da… şi ce scrie?” întrebau politicos cunoştinţele. „Ah, vreţi să vedeţi? Întâmplător am ultimul ei articol la mine”..

Prea mult nu s-a bucurat de activitatea mea, peste câteva luni s-a îmbolnăvit şi în scurt timp a murit. N-a apucat să mă vadă cu facultatea terminată. Dar măcar un pic a văzut cum am pornit.

În afara faptului că îi datorez meseria pe care o iubesc la fel ca la început şi – chiar şi acum, după atâţia ani, îmi caut cu emoţie articolele proaspăt apărute – tata a ştiut să-mi ofere cultură. M-a învăţat cum să citesc o carte, cum să o apreciez. „Te rog să-mi explici de ce ţi-a plăcut cartea”, îmi spunea tot pe la 14 ani. „Da nu ştiu să-ţi spun”. „Încearcă!” – mă stimula el să gândesc. Detesta romanele poliţiste şi nu înţelegea de ce ne plac nouă, celorlalţi. Cu chiu cu vai l-am convins să citească unul, după aceea, o viaţă întreagă a râs de noi, cum pot să ne placă nişte prostii de genul ăsta (Întâmplător, cel pe care l-am oferit a fost de-a dreptul tâmpit). M-a trimis la concerte simfonice, mi-a explicat cum trebuie să înţeleg o pictură. Iubea copiii şi ar fi vrut să aibă cinci, numele fiecăruia să înceapă cu o vocală ca el să poată striga:”A, E, I, O, U”. S-a oprit la A şi E. Fratele meu a continuat cu I şi O. Ne lipseşte U, fiindcă e destul de greu să găseşti un nume cu această literă.

Ne ducea în excursii sau în lungi plimbări prin Arad, unde ne arăta locurile cele mai importante. Era a treia generaţie de arădeni din partea bunicii (bunicul, inginer de căi ferate, venise din Budapesta), Şi nu numai pe mine m-a ajutat să-mi găsesc drumul, ci şi pe fratele meu pe care l-a trimis, tot cam pe la 14 ani, la nişte cunoştinţe care aveau un magazin de reparat radio. L-a făcut şi pe el fericit., acel magazin i-a devenit a doua casă, iar electronica – meseria lui.

Pe lângă tot ce am scris aici, el şi mama ne-au oferit un mare dar o copilărie fericită plină de optimism, în vremurile cele mai dificile, veselie şi armonie în familia noastră. Şi cred că prin asta, pentru noi, rămâne nemuritor..